realităţile lui Banks

Iain Banks este unul din scriitorii pe care un juriu draconic îi includea, în 1993, în Antologia Granta, girîndu-l drept unul dintre cei mai talentaţi prozatori britanici ai momentului. Paşi pe sticlă, al doilea roman al său, poate da seama cu prisosinţă de motivele acestei alegeri – o carte de o perfecţiune stranie, fascinantă tocmai prin simplitatea ei. Trei poveşti distincte evoluează în paralel pe parcursul acestui roman structurat, cu o rigurozitate clasică, în cinci capitole tricefale plus un capitol concluziv.

Subcapitolele în care e urmărit primul fir narativ poartă numele străzilor pe care le străbate un tînăr în drum spre apartamentul iubitei sale, conturînd un itinerar londonez care-aminteşte de Praga de aur a lui Hrabal. Pe lîngă peisajul metropolei, această călătorie dezvăluie pas cu pas identitatea lui Graham Park, închegată din gîndurile, emoţiile şi amintirile care-l încearcă – un tînăr sensibil şi fragil, timid şi idealist, pe care iubirea-l poartă ca un val spre promisiunea întrezărită a unei împliniri. Aceeaşi iubire îi aşează pe nas nişte imenşi ochelari roz, făcîndu-l să perceapă lumea exterioară mai luminoasă şi mai lipsită de pericole decît de obicei. Îşi aminteşte cu voluptate felul în care-o cunoscuse pe Sara şi uluitoarea lor apropiere, întîlnirile care-au urmat, plimbările magnifice, cîteva momente mai speciale. Uşor mai în vîrstă decît el, de o frumuseţe neconvenţională, învăluită într-o autră de mister condimentată de existenţa unui soţ abandonat şi-a unui amant motociclist, Sara pare a fi exact genul de femeie de care să se-ndrăgostească un artist ca Graham. La capătul drumului său îl aşteaptă însă ceva ce-i va spulbera resursele aparent inepuizabile de idealism – dezvăluirile Sarei vor contura o realitate pe care tînărul, bîntuit de stări atroce, se va chinui mult timp să o accepte. Iar adevărul întreg va fi dezvăluit abia după plecarea lui.

Steven Grout e protagonistul celei de-a doua poveşti din roman, ale cărei subcapitole poartă numele persoanelor pe care el le-ntîlneşte: Domnul Smith e patronul firmei de la care-şi dă demisia convins că e victima unui complot şi-a unui sinistru atac cu microunde, Funcţionarul Starke care-i refuză ajutorul de şomaj e cu siguranţă un complice al celor care vor să-l distrugă, Doamna Short, proprietara imobilului în care locuieşte, e o altă faţă a răului care-l înconjoară, pînă şi Domnul Sharpe, vagabondul cu care se-mprieteneşte în parc, se dovedeşte a fi un escroc care-i fură pînă şi casca de protecţie fără de care nu-nfruntă niciodată pericolul străzilor. Un destin cu gust pentru macabru face ca tocmai în acest moment de vulnerabilitate Steven să devină victima unui accident absurd – Domnul Shawcross e psihiatrul în grija căruia va ajunge el la un an după accident, liniştit oarecum prin pierderea memoriei.

Cea de-a treia poveste e o adevărată sărbătoare a imaginaţiei în care se recunoaşte mîna lui Iain M. Banks (pseudonimul sub care autorul publică literatură SF). Acţiunea are loc într-un castel uluitor, cu o arhitectură în permanentă schimbare, condus de un „seneşal” cu atitudine de Sfinx şi populat de o armată de pitici fără chipuri, care-ndeplinesc activitaţi dintre cele mai bizare.Doi bătrîni, Quiss şi Ajayi, au fost întemniţaţi aici în urma unor misterioase Războaie Terapeutice şi pentru pentru a-şi recîştiga libertatea sînt obligaţi să ducă pînă la capăt nişte jocuri fără noimă (ale căror nume dau şi titlurile subcapitolelor aferente) şi să dezlege o serie de enigme. E o lume-ntoarsă pe dos în care pînă şi timpul se scurge după altă măsură iar absurdul pare a fi litera legii. Descoperirea care-l va împinge pe Quiss spre sinucidere e aceea a existenţei unui subsol infinit (al castelului şi-al lumii), în care oameni aidoma lui sînt ţinuţi într-o stare vegetativă, cu mintea proiectată în nişte personaje din trecut (într-o formă superbă e aici exact ideea primului Matrix). Ajayi e mai preocupată de propria instruire, învăţînd de una singură diverse limbi misterioase precum chineza şi engleza şi reuşind în felul acesta să citească tot mai multe din cărţile din care sînt clădite zidurile castelului. Ultima carte pe care-ncepe să o citească e tocmai aceea în care ea există ca personaj, făcînd din Paşi pe sticlă un fel de bandă a lui Moebius a la Cortazar.

Înspre final cele trei poveşti se leagă prin cîteva fire: accidentul lui Steven e cauzat de amantul Sarei, ale cărui rateuri de motor sînt datorate zahărului turnat în rezervorul motocicletei sale probabil tocmai de victimă; la spitalul de boli psihice în care va sfîrşi acelaşi Steven există o bibliotecă situată într-un corp vechi de clădire unde doi pacienţi în vîrstă joacă mereu nişte jocuri bizare, ale căror reguli le inventează chiar ei; una din enigmele castelului e tipărită pe o banală cutie de chibrituri descoperită de Steven într-un cotlon neumblat al spitalului. Capitolul final dă seama doar de finalul primei poveşti, de felul în care Graham reuşeşte să facă faţă suferinţei sale.

Printre cele mai evidente calităţi ale romanului lui Banks sînt concizia şi limpezimea, datorate în mare măsură simplităţii extreme a formei şi economiei de mijloace. E apoi o ştiinţă a conducerii acţiunii, pusă în valoare de intercalarea celor trei poveşti – cititorul e sedus într-un joc al aştepărilor, promisiunilor şi amînărilor, vrăjit de alternanţa planurilor cu ambiguităţile şi enigmele lor. Admirabile sînt şi uşurinţa cu care autorul jonglează cu timpurile naraţiunii, ţesînd o vastă reţea de cauze şi efecte, şi umorul fin, abia sugerat, uneori negru şi amar, alteori născut dintr-o plăcere a jocului şi absurdului. O migală de bijutier e pusă uneori în descrierea detaliilor din care se conturează lumea nebună a lui Steven („Pe poliţa de deasupra căminului se găsea colecţia de embleme de maşini. Erau cinci jaguari, opt statuete de argint de pe capotele unor Rolls-Royce-uri, două embleme vechi de Austin şi o gamă variată de somoni sărind, cai de curse şi cîini de rasă, alături de un jucător de cricket mînuind un bătac. […] La început se simţise ameninţat de emblemele de la Jaguar; felina în plin salt, care nu se mai găsea acum pe capota tuturor modelelor dar persista încă în formă completă pe un număr suficient de maşini, părea făcută special să îl eviscereze. Cu doamna de argint lucrurile nu stăteau mai bine, ba unele dintre emblemele comandă specială erau chiar şi mai periculoase.”) sau aceea de basm a castelului („Atmosfera nu era foarte luminoasă, doar cîţiva peşti luminiscenţi înotau leneş deasupra capului său[...]. Stîlpi şi coloane şi… oameni. Fiinţe cu înfăţişare umană şedeau pe scaune înalte, cu braţele prinse în verigi de fier, atingînd cu umerii suprafaţa tavanului infinit din sticlă. Uluit, în prima clipă, crezuse că sînt doar stîlpi şi coloane; apoi s-a dovedit că printre ei se aflau oameni cu capul înfipt în tavan[…].”), făcînd savoarea unor pagini de o frumuseţe magică.

Dincolo de formă, în substanţa sa, Paşi pe sticlă e o carte a frămîntărilor omeneşti, scrisă de un om cu o înţelegere profundă a mecanismului infernal al creierului uman. O carte a cărei principală miză mi se pare a fi conturarea, prin cele trei poveşti, a trei niveluri distincte de realitate – povestea lui Graham, cu toate-ntorsăturile ei, e situată în realul cotidian al vieţii; a doua poveste dă seama de realitatea „alterată” a unui schizofrenic, în care lumea dată e invadată periodic de născocirile bolii sale cumplite; în fine, ultima poveste e situată în plină irealitate, e o lume întru totul creată, fără repere în planul real. O miză fără-ndoială cîştigată, toate cele trei poveşti se susţin, sînt credibile, au farmecul lor indicibil – adevăratul tur de forţă al lui Banks creditează pe deplin „adevărul minciunilor” scornit de Llosa.

sezon deschis!

de ce mi-am făcut blog

Nicidecum pentru a ţine un jurnal al starilor mele intime. Nici măcar pentru a mă automotiva să scriu mai mult. Pur şi simplu pentru feedback! Înainte să-ţi iasă un volum nu poţi aspira la luxul unei cronici. Publicatul în reviste e ok, ştii că probabil te citeşte cineva, dar de-aici încolo (ce cred oamenii ăia) e un exerciţiu de imaginaţie. Pînă anul trecut era un cenaclu unde puteam auzi nişte comentarii pe marginea textelor mele. Sînt în continuare cîţiva prieteni care-mi spun ce cred despre ele – e foarte important dar, cum să spun, îmi sînt prieteni.

De-asta am făcut blogul. Nu l-am prea promovat, aşteptînd să devină mai consistent. Intră totuşi oameni (am o statistică care-mi arată asta), şi-aş vrea să ştie toţi că mă interesează al dracului de mult părerea lor! Comentariile postate au un mare avantaj asupra discuţiilor la o bere: le pot accesa în mod repetat, în momente şi stări diferite, aşa că mă ajută mai mult. Mă ajută să-mi dau seama pe unde sînt: dacă scriitura mea evoluează, dacă temele mele au vreo rezonanţă etc. Mă interesează toate părerile şi dacă cineva renunţă la a le exprima pentru că “nu stăpîneşte limbajul adecvat” sau din alte frici absurde e mare păcat! Dacă-mi doream doar părerile unor literaţi ştiam unde să le caut – aş fi fost însă, literar vorbind, un om mort.

So write motherfuckers, and I’ll read!

animal

Radioul porneşte în fiecare dimineaţă la 7, setat pe un program cu ştiri şi muzică. Sar imediat din pat, merg la baie, dau drumul la apa rece şi-mi bag capul sub robinet – m-am obişnuit cu lucrul ăsta şi senzaţia e extrem de plăcută, simt cum aburul călduţ din minte se risipeşte. După ce mă-ntorc în cameră deschid larg fereastra şi inspir puternic aerul încă nepoluat de traficul străzii. Setul obişnuit de exerciţii, o-ncălzire şi trei seturi de forţă fără greutăţi, îmi ia cam 30 de minute. La sfîrşit fac un duş rapid şi mă bărbieresc. Mănînc ceva uşor – iaurturi, fructe, pîine prăjită, unt, lapte – şi beau un ceai negru, tare şi foarte fierbinte.

La serviciu merg pe jos, nu e departe şi-ar fi inutil să iau un autobus. Nu sînt un om comod şi din cauza asta cred că n-am simţit niciodată nevoia unei maşini personale. Lucrez doar cinci ore pe zi, am suficiente venituri ca să-mi permit luxul ăsta – la drept vorbind aş putea foarte bine să stau acasă, prefer însă să-mi umplu cu ceva timpul. Munca mea e simplă, cere totuşi atenţie şi îndemînare – lucrez într-un atelier de înrămat tablouri, utilat cu echipamente performante. E o afacere de familie, iar eu sînt singurul angajat în afara patronului şi-a soţiei sale. Ea se ocupă de comenzi în micul magazin de la stradă, iar patronul şi cu mine împărţim atelierul spaţios din spate. Nu vorbim prea mult, amîndoi preferăm să ne vedem de treabă în linişte, ascultînd muzica de la un aparat vechi de radio. E o muncă plăcută şi deloc plicticoasă – primim pentru înrămare tot felul de obiecte pe care oamenii le consideră decorative sau care le amintesc de momente plăcute din viaţa lor: poze, diplome, scrisori şi pagini vechi de ziar, goblenuri, puzzle-uri, hărţi şi afişe de film. Deşi sînt produse în serie, ramele sînt de calitate, din lemn natural. Paleta de modele şi culori e foarte largă şi din cauza asta clienţilor le vine greu să se hotărască, de multe ori ne cer sfatul. Cele cinci ore trec întotdeauna uşor, pe nesimţite.

În drum spre casă trec de fiecare dată prin piaţă şi-mi fac cumpăraturile – alimentele de-acolo sînt mai proaspete decît cele din supermarketuri şi mult mai naturale. Mă gîndesc ce vreau să mănînc şi iau doar necesarul iar după ce ajung mă apuc de gătit – îmi face plăcere şi mă pricep destul de bine, în plus ştiu exact de ce am nevoie ca să fiu în formă. După masă mă odihnesc întotdeauna o oră, citind un ziar sau urmărind un documentar, apoi îmi pregătesc echipamentul şi la şase pornesc spre centru – antrenamentele încep de la şapte şi-mi ia o oră să ajung la complexul sportiv, plimbîndu-mă liniştit prin parc. Marţea şi joia merg la sala de forţă, unde-mi fac programul individual, iar lunea, miercurea şi vinerea la un club de muay thai. Încălzirea şi seriile de sac şi pernă le fac şi aici singur, doar în partea a doua lucrez cu antrenorul la palmare şi ţinte. De cele mai multe ori am şi parteneri pentru sparing. Închei cu un sfert de oră de forţă fără aparate şi cu exerciţii de stratching. După antrenamente fac întotdeauna un duş fierbinte, rămînînd sub jetul puternic pînă mi se înroşeşte pielea. Pentru rehidratare beau o soluţie isotonică şi aproape doi litri de apă plată. Acasă mănînc ceva uşor şi hrănitor şi beau un suc proaspăt de fructe sau un ceai de plante. Înainte de-a mă culca mă uit la televizor sau citesc.

Evenimentele la care sînt invitat au loc de obicei sîmbăta, iar dacă e vorba de alt oraş mi se asigură întotdeauna transportul şi cazarea în condiţii foarte bune. O maşină mă ia de-acasă sau de la hotel astfel încît să ajung la locaţie cu 45 de minute înainte de a-mi veni rîndul. De obicei sînt parcări subterane sau foste uzine, cu ringuri improvizate, luminate puternic. Nu mă interesează să privesc alte meciuri, mă schimb şi-ncep încălzirea – pe măsură ce temperatura corpului creşte simt cum ligamentele devin mobile şi muşchii se tensionează. Regulile luptelor ilegale sînt puţine, la fel ca şi loviturile nepermise. Nu există categorii de greutate şi mănuşile sînt mici, ca cele folosite în MMA – nu m-am bazat însă niciodată pe grosimea unei mănuşi. Prefer luciditatea şi concentrarea, viteza şi rezistenţa. Înaintea luptei sînt întotdeauna liniştit şi asta mă ajută să-mi observ mai bine adversarii – nu simt faţă de ei nimic, nici ură, nici înţelegere, nici frică, nici milă. Încerc să-nţeleg ce-i aduce acolo – unii luptă doar pentru bani, alţii pentru imagine sau faimă în anumite cercuri, cîţiva dintr-o bestialitate înnăscută. Am întîlnit foarte puţini care, ca şi mine, sînt acolo pentru că le place lupta – deşi e ceva foarte simplu, mi-e greu să explic plăcerea asta. Cel mai important lucru pentru mine e să rămîn lucid pe toată durata meciului, să-nving concluziile şi aşteptările la care mintea ajunge automat, impunîndu-mi gîndul că lupta începe în fiecare secundă şi că nu ştiu nimic despre celălalt. Aşa am reuşit să cîştig chiar cu adversari mai puternici – îi pierde propria lor minte, faptul că după două reacţii identice se-aşteaptă ca şi a treia să fie la fel. Am fost făcut knock-out doar de trei ori şi o singură dată am ajuns la spital.

Spectatorii-mi amintesc de nişte hiene – adulmecă sîngele şi mirosul ăsta-i aţîţă, încep să urle de poftă. Majoritatea sînt bărbaţi care se-mbracă bine, conduc maşini scumpe şi cred că-şi pot potoli foamea plătind sume exorbitante şi rămînînd în afara ringului. Pe femei luptele par să le excite, îşi pierd cumpătul şi-ncep să strige obscenităţi care contrastează ciudat cu ţinutele lor de gală. De multe ori le simt privirile şi poftele – văd în mine un animal cu piele lucioasă şi mişcări agile, puternic şi viril. De cîteva ori şoferii mi-au transmis bileţele cu adrese sau numere de camere de hotel dar nu m-a tentat niciodată să accept o asemenea invitaţie. Nimic din ce se-ntîmplă acolo nu are o continuare. După lupte mă-ntorc acasă sau la hotel şi stau cîte-o oră în cadă, în apă fierbinte – totul se şterge încet, urletele se estompează, adrenalina se scurge din muşchi. Vine apoi o oboseală cumplită, ca o măciucă.

În restul sîmbetelor mă plimb prin oraş intrînd în magazine sau mă-ntîlnesc cu cei cîţiva prieteni pe care-i am. Toţi sînt însuraţi şi uneori mă invită la masă – soţiile lor se simt stingherite în prezenţa mea, copii mă privesc pe furiş în timp ce mănînc. De obicei însă ne-ntîlnim într-un club liniştit unde în weekenduri se cîntă jazz şi bem cîteva butelii de vin discutînd cam despre aceleaşi subiecte: viaţa lor, serviciu, politică, fotbal şi filme. Foarte rar se-ntîmplă să mă-ntorc acasă conducînd o femeie ameţită, pe care am cunoscut-o cu cîteva ore în urmă. Dimineaţa îi fac o cafea şi-i chem un taxi – am ajuns să le recunosc pe cele care-şi doresc acelaşi lucru ca şi mine şi nu am parte de scene penibile. Duminicile mă uit de obicei la televizor sau închiriez filme de la un centru din apropiere.

Nu am frici, nici nesiguranţe. Neliniştea mă cuprinde rareori, întotdeauna în somn – visez că fumez, mîinile-mi tremură, simt un gol în stomac şi pieptul mi-e strivit de o presiune enormă. Aştept încordat să se-ntîmple ceva, dar mă trezesc de fiecare dată înainte ca acel lucru să se petreacă. Inima-mi bate puternic, simt că ceva din trecut mă trage înapoi – ştiu ce e şi rămîn nemişcat, respirînd adînc. E o luptă scurtă, tăcută, intensă – conştiinţa cîştigă pas cu pas teritoriul invadat de întuneric. Abia cînd sînt complet lucid mă ridic, merg în bucătărie şi beau un pahar cu apă, privind pe fereastră. Lumina galbenă a becurilor de pe stîlpi tremură pe frunzele copacilor, maşinile trec foarte rar, uneori un cîine sau o pisică încearcă să scoată ceva dintr-un tomberon.

Am hotărît cîndva demult să nu mă mai las furat de idealuri şi vise. Cînd se-ntîmplă totuşi să-mi dea tîrcoale mă concentrez întotdeauna asupra mîinilor mele: îmi privesc palmele, îndoi degetele şi le desfac, rotesc pumnii strînşi urmărind jocul tendoanelor şi venelor sub pielea întinsă – cît timp sînt acolo, în carnea aia fierbinte, nu pot să fiu în altă parte. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc sînt conduşi de idei, au nevoie de scopuri – eu pot trăi pur şi simplu, mi-e de ajuns.

let’s hustle! :))

credinţa sîngelui

La vîrsta de 74 de ani, John Updike publică în 2006 un roman care sfidează – Teroristul poate fi interpretat ca abordare a unui subiect la modă, ca dorinţă de publicitate etc., dar şi ca gest de sfidare a islamismul militant, intolerant şi paranoic. Publicarea acestui roman în limba română la doar un an de la lansarea lui pe piaţă este încă o perlă pe coroana de editor a Denisei Comănescu, care şi-a mutat talentul şi energia în colecţia personalizată a Humanitas-ului. Graba traducerii realizate de Iulia Gorzo se simte pe alocuri, deconcertantă fiind şi modificarea titlului original – prin accentuarea hotărîtă a americănescului Terrorist se modifică cred una dintre mizele cărţii, aceea a anonimatului din care se poate naşte grozăvia. Deşi nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume, numindu-i explicit pe bin Laden, Bush şi alţi actori de pe scena terorismului internaţional, Updike nu face decît să ofere un context istoric romanului său – Teroristul rămîne o operă de ficţiune şi trebuie judecată ca atare. Faptul că autorul simte însă că scriind-o “şi-a riscat pielea” e din păcate pe cît de trist pe atît de adevărat.

Romanul debutează abrupt, în plin tumult interior al unui tînăr american de origine arabă: “ Diavoli, îşi spune Ahmad. Diavolii ăştia vor să mi-l ia pe Dumnezeu.” Diavolii sînt colegii de şcoală, profesorii, locuitorii orăşelului New Prospect, statul New Jersey, cetăţenii Statelor Unite şi-n genere întreaga lume neislamică. Conştiinţa cere-i percepe ca atare e a unui tînăr de doar 18 ani, predispus deci prin vîrstă să la o viziune în contraste puternice şi intoleranţă – e o formă de talibanism pe care o manifestă adolescenţii de pretutindeni. Pe umerii lui Ahmad apasă însă şi greutatea enormă a unei credinţe (cea a tatălui său egiptean, care şi-a părăsit familia la doar patru ani după naşterea fiului) pe care şi-o asumă cu putere. Updike lasă loc interpretării acestui gest ca dorinţă de-a fi altfel – dacă-n urmă cu 50 de ani tinerii se răzvrăteau afişîndu-şi ateismul, într-o lume fundamental atee ca cea a Americii zilelor noastre tocmai opusul te poate scoate în evidenţă. Ahmad e un tînăr inteligent şi sensibil. Învăţăturilor profane pe care i le oferă liceul le opune pe acelea profund spirituale primite de la şeicul Rashid, profesorul său particular de Coran – lecţiile acestui personaj machiavelic alunecă subtil în predici asupra necesităţii jihad-ului şi-a spiritului de sacrificiu pe care trebuie să-l nutrească orice bun musulman. Deşi instinctiv pune la-ndoială credinţa profestorului său, pe care-l bănuieşte îndrăgostit mai degrabă de forma artistică a Coranului decît de Adevărul său, Ahmad crede-n islam cu ardoarea oricărui adolescent aflat în căutarea unui sens superior al lumii. Pe altarul acestei credinţe sacrifică fără milă şi emoţiile confuze pe care i le trezeşte Joryleen, voluptoasa lui colegă de liceu.

Urmînd sfatul şeicului care crede că islamul are nevoie de tineri credincioşi cu abilitaţi practice, Ahmad renunţă să urmeze cursurile unui colegiu şi-şi dă examenele pentru obţinerea unui permis de şofer pe camion. Decizia asta-l aduce în atenţia consilierului şcolar, un personaj tipic updikean – Jack Levy e un evreu în vîrstă de 63 de ani, anxios şi depresiv, a cărui neîmplinire şi nemulţumire a căpătat deja proporţii cosmice, proiectîndu-se pînă dincolo de moarte: “totul va continua fără el, soarele va răsări şi maşinile vor demara şi fiinţele sălbatice vor continu să se hrănească pe un pămînt otrăvit de oameni”. Dacă Ahmad dispreţuieşte cultura materialistă americană din exterior, Levy are toate motivele să facă acest lucru din miezul ei, şi asta pare să-i apropie pe cei doi. Interesul pe care i-l trezeşte tînărul se manifestă printr-o vizită la domiciliu, încheiată printr-un flirt timid cu mama singură şi artistă a băiatului. A doua întîlnire a celor doi adulti la festivitatea de absolvire a lui Ahmed constituie începutul unei relaţii care va dura întreaga vară. Perioada în care ei sînt amanţi e consemnată prin două scene debordînd de umor, înţelegere şi căldură umană, care-i surprind în pat, după cîte o partidă de sex – nefericirea cronică şi sentimentele de vinovăţie care-l bîntuie pe consilier pînă şi-n patul amantei sale fac un contrast amuzant cu spiritul radical şi libertin al irlandezei pistruiate, care-i dă pînă la urmă papucii acuzîndu-l de ipocrizie tipic evreiască.

Prin intermediul şeicului, Ahmad este angajat după absolvire ca şofer al unei firme de mobilă aparţinînd unei familii de musulmani. În livrările pe care trebuie să le facă e însoţit de fiul patronului, Charlie Chahib, care-i oferă tînărului prima prietenie masculină din viaţa lui, luînd oarecum locul tatălui pe care acesta nu l-a avut niciodată. Cei doi petrec mult timp împreună în cabina camionului şi lungile reflecţii ale lui Charlie pe marginea reclamelor televizate fac deliciul cîtorva pagini din roman. Îndemnurile cu care-ncearcă să-l convingă pe Ahmad să-şi trăiască tinereţea (“De ce să nu trăieşti pur şi simplu? Să respiri aerul, să vezi norii? Nu-i mai ca lumea decît să fii mort?”) se vor lovi însă de încrîncenarea acestuia în puritatea credinţei sale. Pînă şi cadoul pe care i-l face noul său prieten, plătindu-i o prostituată care să-l lămurească asupra bucuriilor simple ale vieţii, rămîne fără rezultat – deşi fata se dovedeşte a fi tocmai Joryleen întîlnirea lor rîmîne castă, în ciuda încercărilor ei de a-şi merita banii. Mai interesat se arată Ahmad de lecţiile de istorie pe care i le serveşte Charlie în călătoriile lor, care de la trimiteri subtile la necesitatea jihadului vor ajunge la dezvăluirea unei reţele şi-a unor planuri de luptă, iar dorinţa de-a juca un rol în acest război îi vor aduce o promisiune legată de “aniversarea” din septembrie. Propunerea propriu-zisă va fi formulată cu stil de şeicul Rashid – e vorba de-mplinirea unui atentat sinucigaş, pe care adolescentul o acceptă cu seninătatea credinţei sale sincere.

Ahmad îşi petrece noaptea dinaintea sacrificiului singur cu Coranul, într-o cameră pusă la dispoziţie de şeicul Rashid – ras şi-mbrăcat ca un european, imamul e pregătit pentru propria “dispariţie”. Întărit de forţa versetelor citite, dimineaţa nu face decît să urmeze automat paşii dinainte exersaţi, preluînd camionul încărcat cu explozibil şi pornind spre New York – drumul îi este însă întrerupt de apariţia inoportună a lui Jack Levy, pe care se vede nevoit să-l ia cu el. Bătrînul consilier, care aflase pe căi proprii că se plănuieşte ceva, încearcă prin toate metodele să clatine credinţa lui Ahmad şi să-l abată din drum – nereuşind, se resemnează şi hotărăşte să-şi urmeze elevul în moarte. În tunelul supraaglomerat pe care trebuie să-l distrugă, Ahmad are viziunea, neobişnuită pentru el, a unui Dumnezeu al vieţii: “El nu vrea să-I pîngărim Creaţia săvîrşind moarte. El săvîrşeşte viaţă.” Sub impactul ei renunţă în ultima clipă să detoneze încărcătura şi complet vlăguit îşi conduce camionul afară din tunel, nimerind pe străzile Manhattanului, cu furnicarul lor de oameni – diavolii care i l-au furat pe Dumnezeu.

“Am simţit că pot înţelege animozitatea şi ura pe care un adept al Islamului le nutreşte faţă de sistemul nostru”, declara Updike şi romanul său îi susţine afirmaţia prin profunzimea umană a personajului, prin intensitatea dureroasă a dramei pe care o trăieşte. Nu e vorba nicidecum de o condamnare oarbă a Islamului şi-a adepţilor săi, doar un semnal de alarmă tras şi-o invitaţie discretă la toleranţă. Dincolo de mesajul său social, Teroristul e un roman de o mare subtilitate stilistică, ale cărui întîmplări şi personaje sînt conturate printr-o migăloasă notare a detaliilor. Paleta sa emoţională e larg deschisă, trecînd cu cea mai mare uşurinţă de la sentimentul tragic la cel mai copios umor, de la absurd la descoperirea unor sensuri în cele mai mărunte obiecte. Nu prin temă ci prin forma ei desăvîrşită, cartea lui Updike convinge ca literatură!

miles davis - doo bop song

   

zona de frontieră

   

                                   

„Poate sună a poveste de adormit copiii, dar nu este deloc aşa. Sub nici o formă.”  Haruki Murakami – Kafka pe malul mării  

            Kafka pe malul mării e un bildungsroman în stil japonez, o carte a timpului şi a transformărilor aduse de el. Un adolescent care-şi spune Kafka hotărăşte să fugă de-acasă în ziua-n care împlineşte 15 ani. Sfătuitorul său e „tînărul numit Corbul”, care rămîne pe tot parcursul cărţii o apariţie fantomatică, greu de definit între un alter-ego al personajului, prieten imaginar sau voce exterioară. Părăsit la 4 ani de mama şi sora sa, Kafka încearcă să lase-n urmă un loc în care, rămînînd, riscă să fie ireversibil mutilat sufleteşte. Personificarea răului e chiar tatăl său, un sculptor celebru care-i prezisese în repetate rînduri un destin oedipian – mai degrabă un blestem, de care băiatul încearcă să fugă, părăsind Tokyo-ul şi-ndreptîndu-se spre vest. Refugiat în oraşul Takamatsu din provincia Shikoku, ajunge să locuiască-n camera de oaspeţi a unei biblioteci private, prin bunăvoinţa administratorilor, doamna Saeki şi tînărul Ôshima. Asasinarea tatălui la scurt timp după plecarea sa îl transformă pe Kafka într-un suspect urmărit de poliţie, iar pe Ôshima, care-l adăposteşte în cabana sa din munţi, într-un complice. Deşi aflat la distanţă, Kafka nu se simte coplet străin de această crimă – în noaptea respectivă îşi pierduse cunoştinţa, trezindu-se după cîteva ore în grădina unui templu, cu hainele pline de sînge. E convins că „răspunderea începe în vis”. Timpul petrecut în  bibliotecă şi izolarea din munţi aduc şi alte schimbări în viaţa lui. Îndrăgostindu-se de doamna Saeki, cunoaşte pentru prima dată iubirea – o iubire stranie, fiind sedus prin intermediul unui tablou, al unui cîntec intitulat Kafka pe malul mării şi-al unei fantome care-l vizitează în fiecare seară. Relaţia sexuală cu doamna Saeki poate fi împlinirea vechiului blestem, teoretic ar putea săfie mama lui. La finalul cărţii, încercînd să-şi urmeze iubita dincolo de moarte, Kafka trece pragul unei alte lumi – la rugămintea ei se-ntoarce însă, acceptînd lumea reală şi viaţa sa de-abia începută.

            Pe-ntreg parcursul romanului, povestea ui Kafka Tamura se-mpleteşte cu aceea a bătrînului Nakata, cedîndu-şi locul capitol după capitol. În urma unui episod straniu din copilăria sa (leşinul colectiv al unui grup de elevi în timpul celui de al doilea război mondial), Nakata a rămas fără amintiri, văduvit de intelectul sclipitor de care dăduse dovadă pînă atunci. Nu mai ştie să scrie sau să citească, nu mai înţelege multe lucruri, în schimb are nişte puteri mai ciudate. Aceea de-a vorbi cu pisicile îl transformă, la vîrsta pensiei, într-un detectiv de feline. O serie de-ntîmplări stranii dau peste cap viaţa sa, dusă pînă atunci într-o monotonie desăvîrşită într-un cartier al Tokyo-ului – pentru a salva viaţa unei pisici, Nakata e silită să-l ucidă pe însuşi Johnnie Walker, cel de pe eticheta sticlelor de whisky. Ignorat cînd merge să-şi raporteze crima la poliţie, Nakata e prins într-un curent care-l poartă dincolo de voinţa lui – părăseşte la rîndul său oraşul şi, urmînd o chemare secretă, se-ndreaptă spre vest. Călătoria lui e marcată de semne, din cer plouă cu peşti sau lipitori. Ultimul dintre şoferii de tir care-l iau la autostop, un tînăr numit Hoshino, se oferă să-l ajute pentru că-i aminteşte de bunicul său şi se va trezi implicat în cele mai ciudate întîmplări din viaţa lui. Odată ajunşi în Takamatsu, ţinta inconştientă a lui Nakata, Hoshino e agăţat pe stradă de un proxenet, nimeni altul decît Colonelul Sanders de pe emblema KFC, care-i oferă o femeie în schimbul unui serviciu. În felul acesta ajunge să descopere „piatra de intrare” pe care-o căuta Nakata, reuşind împreună să deschidă „poarta”. E poarta prin care v-a păşi doamna Saeki în cealaltă lume, prin care va trece de două ori şi Kafka, spre care se-ndreaptă şi groaznicul Johnnie Walker. Nakata moare înainte de-a apuca să o-nchidă, aşa că răspunderea-i va reveni lui Hoshino. Şirul transformărilor interioare suferite de-acesta se-ncheie cu o preluare simbolică a rolului lui Nakata, dezvăluită de puterea subită de-a comunica cu pisicile. Finalul cărţii pare să aducă totul înapoi în realitate, Kafka Tamura revine la Tokyo, hotărît să-şi reia şcoala – toate-ntîmplările cărţii pot fi interpretate ca expresia metaforică a luptei din sufletul unui adolescent înclinat spre visare, aflat în pragul maturităţii.                

            În Kafka pe malul mării, la fel ca-n toate romanele sale, Murakami vorbeşte despre viaţă şi moarte, iubire şi prietenie, realitate şi vis. N-o face într-un stil eseistic, nici univoc – metaforele sale înfloresc mereu în sute de sensuri noi. Nu oferă răspunsuri ci chestionează permanent, din cele mai neaşteptate unghiuri. Uneori lasă impresia că este el însuşi depăşit de „ideologia” cărţii, nu are aroganţa de-a înţelege totul, nici măcar în „lumea” pe care-o creează. Din cauza asta, scrierile lui sînt profund neliniştitoare. Te fac să dai faţă cu propriile fantasme, cu fricile şi nebuniile personale cuibărite-n cine ştie ce ungher al minţii. Nu e aici nici o dorinţă de-a şoca – Murakami e unul din puţinii scriitori capabili să-ţi ridice părul pe ceafă cu blîndeţe, supunîndu-te unui supliciu diafan. Iarăşi la fel ca-n toate celelalte cărţi ale sale, acţiunea din Kafka pe malul mării debutează în plin real, chiar banal cotidian, pentru a se deplasa apoi pe nesimţite înspre un limb ciudat, greu de definit – un fel de zonă de frontieră dintre realitate şi fantastic, între un „aici” al lumii noastre şi un „dincolo” nedefinit. Oricît s-ar afunda de adînc în fantastic, povestea îşi păstrează însă perfecta coerenţă interioară, neofensînd nicidecum logica cititorului – nimic nu este lăsat la voia-ntîmplării, fiecare fir este legat acolo unde trebuie în urzeala complicată a cărţii. Murakami nu e un scriitor „realist”, nici un autor de „literatură fantastică”, ci mai degrabă un maestru al graniţei dintre ele. Stilul său este perfect adaptat nevoilor acestei „zone” – un scris epurat de orice mataforă, adus la o simplitate desăvîrşită. Citindu-l pentru prima dată poţi avea impresia unei sărăcii de mijloace, perseverînd începi să-nţelegi necesitatea şi avantajele acestei scriituri – fiind perfect neutră trece neobservată, se autocamuflează şi, lipsindu-l pe cititor de repere stilistice, îl face să alunece fără putinţă de oprire în „filmul” cărţii – metaforele se nasc acolo, în interior, din imagini şi trăiri. Cuprins de frenezie arzi de nerăbdare să afli ce se-ntîmplă, lectura devine o adevărată cursă – după o anumită vîrstă şi-o seamă de lecturi, numai cărţile foarte bune te mai pot aduce la gradul ăsta de ingenuitate. Kafka pe malul mării e cu siguranţă una dintre ele.

            Deşi au mereu alte nume, naratorii din romanele lui Murakami par să fie ipostaze ale aceluiaşi personaj – după ce te-ai obişnuit cu vocea lui, cu felul în care vede lumea şi-şi duce viaţa, cu obsesiile şi tabieturile lui, îl recunoşti imediat. E un bărbat care-şi petrece mult timp acasă, scutit de obligaţiile unei slujbe convenţionale – are mult timp pentru el şi gîndurile lui, îi place să gătească, să facă treburi casnice, să meargă să-noate. Ascultă mereu muzică şi ştie extrem de multe despre aceasta. Iubirea e pentru el o chestiune care nu poate fi rezolvată de o căsnicie, care-l seduce mereu prin alte şi alte forme, aruncîndu-l în noi şi noi aventuri. E bîntuit de obsesia altor lumi. În adolescentul Kafka Tamura se pot ghici trasaturile care-l vor defini pe-acest adult: gravitatea şi sensibilitatea extremă, preferinţa pentru alternativele realităţii, viaţa ordonată prin ritualuri. Deşi e singurul lucru pe care nu-l face niciodată, scrisul pare să fie meseria care i s-ar potrivi cel mai bine naratorului lui Murakami. Destul cu insinuarile!

marea surpriză

  

Priveşte maşina care străbate rapid cei cîţiva metri de curte şi frînează în faţa verandei, făcînd să scrîşnească pietrişul. Şoferul coboară şi-l salută – e acelaşi tînăr înalt de data trecută, cu părul tuns scurt, costum gri-închis şi ochelari de soare cu lentile mari. Trece în spatele maşinii, deschide portbagajul şi scoate din el nişte plase roşii, apoi urcă treptele cu braţele pline, apasă clanţa cu cotul şi intră în casă. În urma lui uşa rămîne deschisă, aşa că-l aude salutînd-o pe soţia sa şi refuzînd politicos cafeaua care i se oferă. Se-ntoarce la maşină, scoate ultimele pungi şi-nchide capota, apoi saltă din nou pe trepte. Cînd iese pentru a doua oară îl salută din mers, urcă grăbit la volan, porneşte motorul şi, cu capul întors peste umăr, aşteaptă ca poarta să se deschidă complet. Nu-l mai urmăreşte însă, privirea lui soarbe bucata de şosea străbătută de zvîcnetele maşinilor şi, dincolo de ea, maidanul pătat de brumă şi plin de mărăcini – partea de la marginea drumului e colorată de gunoaie iar în depărtare se zăreşte linia întunecată a unei liziere. Canaturile porţii se-apropie încet, îngustînd imaginea aidoma faldurilor unei cortine de tablă, făcînd-o în cele din urmă să dispară.

                De foarte mult timp asta e singura imagine a lumii de-afară pentru el şi soţia sa. Pe deasupra plăcilor înalte ale gardului nu se văd decît vîrfurile unor stîlpi de iluminat, între care atîrnă mai multe cabluri încîlcite – nici un copac, nici un bloc. Nu-i nimic de văzut, parc-ar trăi într-un crater de beton. Noroc cu iarba şi cei trei meri care cresc în capătul curţii. Oftează şi se ridică încet din fotoliul de răchită, sprijinindu-se în baston. Poartă un costum din stofă groasă, destul de vechi, iar gîtul îi e înfăşurat într-un fular de lînă ale cărui capete umflă reverele sacoului. Artrita îi sfredeleşte genunchii, făcîndu-l să geamă imperceptibil şi să decreteze în timp ce intră în casă:

                „Astăzi o să ningă!”

                „Iar ne-au adus brînză de-aia proastă”, îi răspunde soţia din dosul uşii frigiderului. Plasele zac dezumflate pe podea iar conţinutul lor umple masa – o mulţime de cutii, pungi, caserole şi sticle. Se-aşează pe scaunul de lîngă sobă şi urmăreşte atent agitaţia ei între masă, frigider şi cămară. Şi-a încheiat capotul aiurea, ratînd un nasture, aşa că-i stă într-o parte, iar părul alb, tapat în faţă, e turtit la spate ca o plăcintă.

                „Mai bei cafea?”, îl întreabă după ce toate par să fi ajuns la locul lor.

                „Puţină!”

                „Nu mai e caldă!”

                Îi toarnă în cană ultimul rest din ibricul pe care-l clăteşte apoi în chiuvetă. În timp ce-şi amestecă o linguriţă de zahăr, dibuie telecomanda de pe bufet şi-apasă expert butonul cu numărul 4.

                „Deja?”

                În ciuda protestului ascultă şi ea ştirile Observatorului, oprindu-se de cîteva ori din treburi ca s-audă mai bine.

                „Nenorociţii de bulgari, cum au intrat ăştia în ue!?”

Cele două televizoare pe care le au, unul sport în bucătărie şi altul mai mare în dormitor, sînt cele mai valoroase lucruri din viaţa lor. La-nceput, în primul an, casa fusese aproape tot timpul plină de militari, procurori, politicieni, documentarişti, operatori. Îi interogaseră timp de săptămîni întregi, filmînd totul, apoi îi obligaseră să urmărească sute de casete, punîndu-le cele mai absurde întrebări, ameninţîndu-i. Se-ntorceau mereu cu alte idei, cu noi şi noi curiozităţi, dar în cele din urmă, cînd ei epuizaseră tot ce-aveau de spus, tot ce-şi putuseră aminti, îşi pierduseră interesul şi plecaseră, lăsîndu-i storşi şi vlăguiţi. De-atunci, în afara şoferilor care le-aduc cele necesare, a unei femei care face curăţenie în fiecare vineri, şi-a medicului care-i consultă cînd au nevoie, văd şi aud oameni doar la televizor. Noroc că acum sînt toate canalele astea, de pe care poţi afla tot ce te interesează. Lui îi plac mult documentarele cu animale de pe Discovery şi cursele de ciclism de pe Eurosport – în ultimii 10 ani n-a ratat nici un tur important. Urmăreşte şi canalele româneşti, ştirile şi talk-show-urile, dar de cele mai multe ori îşi pierde răbdarea sau se enervează. Nevastă-sa se uită mai mult la seriale, de-a lungul anilor a urmărit cu sfinţenie Dallas-ul, Familia Guldenburg, Tînăr şi neliniştit. Acum sînt atît de multe încît se-ntîmplă să-ncurce personajele, aşteptîndu-se bunăoară ca Gustavo, asemenea unui magician pentru care lungimile de undă şi fusele orare diferite nu-nseamnă mare lucru, să ajungă la timp pentru a o salva pe Fedora. În rest îi mai plac Teleenciclopedia şi Tezaur folcloric, vocile calde ale prezentatorilor îi amintesc de vremuri mai bune. Şi amîndoi sînt îndrăgostiţi de emisiunea de sîmbăta seara, o adoră pe fata aia.

                Cu ajutorul televizorului zilele li se scurg încet, aproape identice: mănîncă, îşi fac treburile prin casă şi curte, seara se-aşează în pat. Vorbesc puţin, rarele discuţii pe marginea unei ştiri sau emisiuni le stăruie-n cap zile întregi. Dorinţa de-a ieşi pare să fi trecut şi ea, sau cel puţin nici unul nu mai pomeneşte despre asta.

La-nceput fusese cumplit, la sfîrşitul celui de-al doilea an ea făcuse o cădere nervoasă şi trebuise să-nghită timp de cîteva luni nişte pilule mici şi roz. Toată perioada aceea în care-şi dorise să moară, ca să se isprăvească odată totul, în care-avusese coşmaruri oribile care-o făceau să se trezească urlînd şi continuau multă vreme după aceea, el fusese alături de ea. Era mereu acolo, gata să-i satisfacă orice nevoie, stătuse zile-ntregi pe marginea patului ţinînd-o de mînă, spunîndu-i că totul va fi bine. Şi pînă la urmă îşi revenise, iar în anii care-au urmat se obişnuiseră să trăiască singuri, fără oameni. Vedeau aproape zilnic la televizor că poţi s-o sfîrşeşti şi mai rău. Măcar erau sănătoşi, ceea ce la vîrsta lor era un dar de la Dumnezeu; deşi nu discutaseră niciodată despre asta, aşa credeau amîndoi.

                Sîmbăta asta a fost şi ea ca toate celelalte: ea a pregătit masa şi el a făcut cîţiva paşi prin curte, de-a lungul gardului, ea a urmărit serialul de după-masă şi el ştirile de la 7, apoi au cinat faţă în faţă la masa din bucătărie. La 9 sînt în pat, în faţa televizorului. Fata li se pare superbă în rochia ei vaporoasă, iar vocea vibramtă cu care prezintă cazurile îi unge la suflet. Privesc vrăjiţi, la un moment dat ea scapă cîteva lacrimi, el tuşeşte încurcat de cîteva ori, şi amîndoi se bucură ca nişte copii cînd durerile oamenilor sînt şterse ca prin farmec de zîmbetul divin al fetei lor. Încet-încet se cufundă într-un vis, acelaşi pe care-l împart de ani de zile: se văd în culise, aşteptînd emoţionaţi semnalul, ascultînd vocea duioasă care-anunţă publicului marea surpriză, apoi pătrund în lumina orbitoare a platoului, întîmpinaţi de ropote de aplauze. Un înger se-ndreptă spre ei şi-i sărută, apoi îi conduce abia atingîndu-le braţele spre canapea şi se-aşază alături de ei, îndoindu-şi delicat picioarele, privindu-i în ochi…

                Emisiunea se-ncheie şi el opreşte televizorul, dar visul de aur continuă, îl duc cu ei în somn. E cel mai de preţ bun al lor, singura speranţă pe care-o mai au – aceea că-ntr-o zi îngerul îi va aduce din nou în mijlocul oamenilor, spunîndu-le acestora că ei nu…, că ei încă…

                „Somn uşor, Nicule!”

                „Noapte bună, Lenuţă!” 

the art of boxing