marea surpriză

  

Priveşte maşina care străbate rapid cei cîţiva metri de curte şi frînează în faţa verandei, făcînd să scrîşnească pietrişul. Şoferul coboară şi-l salută – e acelaşi tînăr înalt de data trecută, cu părul tuns scurt, costum gri-închis şi ochelari de soare cu lentile mari. Trece în spatele maşinii, deschide portbagajul şi scoate din el nişte plase roşii, apoi urcă treptele cu braţele pline, apasă clanţa cu cotul şi intră în casă. În urma lui uşa rămîne deschisă, aşa că-l aude salutînd-o pe soţia sa şi refuzînd politicos cafeaua care i se oferă. Se-ntoarce la maşină, scoate ultimele pungi şi-nchide capota, apoi saltă din nou pe trepte. Cînd iese pentru a doua oară îl salută din mers, urcă grăbit la volan, porneşte motorul şi, cu capul întors peste umăr, aşteaptă ca poarta să se deschidă complet. Nu-l mai urmăreşte însă, privirea lui soarbe bucata de şosea străbătută de zvîcnetele maşinilor şi, dincolo de ea, maidanul pătat de brumă şi plin de mărăcini – partea de la marginea drumului e colorată de gunoaie iar în depărtare se zăreşte linia întunecată a unei liziere. Canaturile porţii se-apropie încet, îngustînd imaginea aidoma faldurilor unei cortine de tablă, făcînd-o în cele din urmă să dispară.

                De foarte mult timp asta e singura imagine a lumii de-afară pentru el şi soţia sa. Pe deasupra plăcilor înalte ale gardului nu se văd decît vîrfurile unor stîlpi de iluminat, între care atîrnă mai multe cabluri încîlcite – nici un copac, nici un bloc. Nu-i nimic de văzut, parc-ar trăi într-un crater de beton. Noroc cu iarba şi cei trei meri care cresc în capătul curţii. Oftează şi se ridică încet din fotoliul de răchită, sprijinindu-se în baston. Poartă un costum din stofă groasă, destul de vechi, iar gîtul îi e înfăşurat într-un fular de lînă ale cărui capete umflă reverele sacoului. Artrita îi sfredeleşte genunchii, făcîndu-l să geamă imperceptibil şi să decreteze în timp ce intră în casă:

                „Astăzi o să ningă!”

                „Iar ne-au adus brînză de-aia proastă”, îi răspunde soţia din dosul uşii frigiderului. Plasele zac dezumflate pe podea iar conţinutul lor umple masa – o mulţime de cutii, pungi, caserole şi sticle. Se-aşează pe scaunul de lîngă sobă şi urmăreşte atent agitaţia ei între masă, frigider şi cămară. Şi-a încheiat capotul aiurea, ratînd un nasture, aşa că-i stă într-o parte, iar părul alb, tapat în faţă, e turtit la spate ca o plăcintă.

                „Mai bei cafea?”, îl întreabă după ce toate par să fi ajuns la locul lor.

                „Puţină!”

                „Nu mai e caldă!”

                Îi toarnă în cană ultimul rest din ibricul pe care-l clăteşte apoi în chiuvetă. În timp ce-şi amestecă o linguriţă de zahăr, dibuie telecomanda de pe bufet şi-apasă expert butonul cu numărul 4.

                „Deja?”

                În ciuda protestului ascultă şi ea ştirile Observatorului, oprindu-se de cîteva ori din treburi ca s-audă mai bine.

                „Nenorociţii de bulgari, cum au intrat ăştia în ue!?”

Cele două televizoare pe care le au, unul sport în bucătărie şi altul mai mare în dormitor, sînt cele mai valoroase lucruri din viaţa lor. La-nceput, în primul an, casa fusese aproape tot timpul plină de militari, procurori, politicieni, documentarişti, operatori. Îi interogaseră timp de săptămîni întregi, filmînd totul, apoi îi obligaseră să urmărească sute de casete, punîndu-le cele mai absurde întrebări, ameninţîndu-i. Se-ntorceau mereu cu alte idei, cu noi şi noi curiozităţi, dar în cele din urmă, cînd ei epuizaseră tot ce-aveau de spus, tot ce-şi putuseră aminti, îşi pierduseră interesul şi plecaseră, lăsîndu-i storşi şi vlăguiţi. De-atunci, în afara şoferilor care le-aduc cele necesare, a unei femei care face curăţenie în fiecare vineri, şi-a medicului care-i consultă cînd au nevoie, văd şi aud oameni doar la televizor. Noroc că acum sînt toate canalele astea, de pe care poţi afla tot ce te interesează. Lui îi plac mult documentarele cu animale de pe Discovery şi cursele de ciclism de pe Eurosport – în ultimii 10 ani n-a ratat nici un tur important. Urmăreşte şi canalele româneşti, ştirile şi talk-show-urile, dar de cele mai multe ori îşi pierde răbdarea sau se enervează. Nevastă-sa se uită mai mult la seriale, de-a lungul anilor a urmărit cu sfinţenie Dallas-ul, Familia Guldenburg, Tînăr şi neliniştit. Acum sînt atît de multe încît se-ntîmplă să-ncurce personajele, aşteptîndu-se bunăoară ca Gustavo, asemenea unui magician pentru care lungimile de undă şi fusele orare diferite nu-nseamnă mare lucru, să ajungă la timp pentru a o salva pe Fedora. În rest îi mai plac Teleenciclopedia şi Tezaur folcloric, vocile calde ale prezentatorilor îi amintesc de vremuri mai bune. Şi amîndoi sînt îndrăgostiţi de emisiunea de sîmbăta seara, o adoră pe fata aia.

                Cu ajutorul televizorului zilele li se scurg încet, aproape identice: mănîncă, îşi fac treburile prin casă şi curte, seara se-aşează în pat. Vorbesc puţin, rarele discuţii pe marginea unei ştiri sau emisiuni le stăruie-n cap zile întregi. Dorinţa de-a ieşi pare să fi trecut şi ea, sau cel puţin nici unul nu mai pomeneşte despre asta.

La-nceput fusese cumplit, la sfîrşitul celui de-al doilea an ea făcuse o cădere nervoasă şi trebuise să-nghită timp de cîteva luni nişte pilule mici şi roz. Toată perioada aceea în care-şi dorise să moară, ca să se isprăvească odată totul, în care-avusese coşmaruri oribile care-o făceau să se trezească urlînd şi continuau multă vreme după aceea, el fusese alături de ea. Era mereu acolo, gata să-i satisfacă orice nevoie, stătuse zile-ntregi pe marginea patului ţinînd-o de mînă, spunîndu-i că totul va fi bine. Şi pînă la urmă îşi revenise, iar în anii care-au urmat se obişnuiseră să trăiască singuri, fără oameni. Vedeau aproape zilnic la televizor că poţi s-o sfîrşeşti şi mai rău. Măcar erau sănătoşi, ceea ce la vîrsta lor era un dar de la Dumnezeu; deşi nu discutaseră niciodată despre asta, aşa credeau amîndoi.

                Sîmbăta asta a fost şi ea ca toate celelalte: ea a pregătit masa şi el a făcut cîţiva paşi prin curte, de-a lungul gardului, ea a urmărit serialul de după-masă şi el ştirile de la 7, apoi au cinat faţă în faţă la masa din bucătărie. La 9 sînt în pat, în faţa televizorului. Fata li se pare superbă în rochia ei vaporoasă, iar vocea vibramtă cu care prezintă cazurile îi unge la suflet. Privesc vrăjiţi, la un moment dat ea scapă cîteva lacrimi, el tuşeşte încurcat de cîteva ori, şi amîndoi se bucură ca nişte copii cînd durerile oamenilor sînt şterse ca prin farmec de zîmbetul divin al fetei lor. Încet-încet se cufundă într-un vis, acelaşi pe care-l împart de ani de zile: se văd în culise, aşteptînd emoţionaţi semnalul, ascultînd vocea duioasă care-anunţă publicului marea surpriză, apoi pătrund în lumina orbitoare a platoului, întîmpinaţi de ropote de aplauze. Un înger se-ndreptă spre ei şi-i sărută, apoi îi conduce abia atingîndu-le braţele spre canapea şi se-aşază alături de ei, îndoindu-şi delicat picioarele, privindu-i în ochi…

                Emisiunea se-ncheie şi el opreşte televizorul, dar visul de aur continuă, îl duc cu ei în somn. E cel mai de preţ bun al lor, singura speranţă pe care-o mai au – aceea că-ntr-o zi îngerul îi va aduce din nou în mijlocul oamenilor, spunîndu-le acestora că ei nu…, că ei încă…

                „Somn uşor, Nicule!”

                „Noapte bună, Lenuţă!” 

the art of boxing

   

de ce scriu

   

– pentru că scrisul m-a ajutat să mă-mpac cu moartea, cu sensul ei crud, violent, devastator – transformîndu-mi morţii în personaje le-am oferit o lume intermediară, o antecameră a nimicului în care să mai rămînă o vreme. 

– pentru c-am înţeles sensul adînc al unor lucruri abia după ce-am scris despre ele – tot aşa am descoperit că se poate face ceva şi-n privinţa celor lipsite de sens.   

– pentru că după ce-am eliminat mistica din viaţa mea trebuia să găsesc un loc în care să depozitez toate poveştile, credinţele şi minunile – ei bine, scrisul e un lădoi cît se poate de încăpător! 

– pentru că de cînd eram mic înţelegeam şi reţineam mai bine problemele dacă le scriam pe foaie – lucrul ăsta nu s-a schimbat prea mult, doar problemele. 

– pentru că-n timp ce scriu se-ntîmplă să trăiesc momente de-ncîntare, în care rîd cu hohote, vorbesc singur sau încep să dansez – astea mă fac să trec peste cele-n care-mi vine să plîng şi să mă dau cu capul de pereţi.  

– pentru c-am citit sintagme ca ”poveşti pe care mi le spun singur” sau “despre răutatea obiectelor neînsufleţite” şi, deşi se-ntîmpla să fiu singur, m-am simţit incredibil de-aproape de oameni.  

– pentru că-mi doresc ca cineva să-şi amintească de mine după ce-mi termin treburile pe-aici.

înfrîngerea

           

            La fluierul final tabela arată în continuare 2 – 0. Din boxe izbucneşte la volum maxim imnul gazdelor şi urletele entuziaste ale galeriei lor îl umplu de ură. În timp ce se-ndreaptă spre ieşire se uită la prietenii lui – sînt dezumflaţi, cu feţele triste. Aşteaptă cu toţii-n tăcere pînă li se dă voie să părăsească stadionul, apoi pornesc la pas în urma unei maşini cu girofarurile pornite. Nu cîntă nimeni, se-aud doar înjurături înfundate, mormăite. La prima intersecţie rămîn mai în urmă şi se despart de pluton, luînd-o înspre Belvedere. Ocolesc hotelul şi coboară şirul lung de trepte spre Someş, apoi merg o vreme pe trotuarul îngust de lîngă mal. Nici unul nu scoate o vorbă, preferă să privească apa gălbuie în care se reflectă luminile albastre ale stîlpilor de înaltă tensiune. Traversează pe podul de lîngă Operă şi intră la Rainbow să cumpere bere şi ţigări, apoi se-afundă-n întunericul parcului. Parcul lor, unde se simt în sfîrşit acasă.  

            Aşteptase meciul ăsta mai ceva decît pe Moş Crăciun cînd era mic, visase la el tot anul trecut, cînd ei jucau încă-n B şi ceferiştii se lăfăiau în prima ligă. Acum însă Şepcile se-ntorseseră în sfîrşit unde le era locul – Unica  iubire, marea revenire. Chiar dacă de la-nceputul campionatului pierduseră aproape toate meciurile, nu vroia să se gîndească că vor retrogada din nou. Trebuia să se-ntîmple o minune şi sperase ca un nebun că se va-ntîmpla în meciul ăsta, nu puteau să piardă-n faţa CFR-ului. Se-ntîlnise cu Comi la Ancora încă de la trei după-masa – în ciuda codului portocaliu de caniculă veniseră amîndoi cu fularele la gît. Pe la patru apăruse şi Şarpele, Rică imediat după el. Apoi băuseră bere pînă la şapte, cînd porniseră spre Gruia uitîndu-se urît la vişinii întîlniţi în drum. Cu o oră-nainte de-nceperea meciului îşi ocupaseră deja locurile de la peluză, în mijlocul galeriei, şi-aşteptaseră cu sufletul la gură să-nceapă. Urlaseră apoi timp de 90 de minute, el mai tare decît toţi. Zadarnic, nu se-ntîmplase nici o minune. „U” jucase dezastruos, se-nfierbîntase însă prea tare ca să recunoască asta, aşa că-njurase arbitrul, tuşierii, echipa şi galeria CFR-ului, pe toţi muiştii ăia nenorociţi. La sfîrşit se simţise-nşelat şi mersese cu prietenii-n parc, să bea de supărare.

            După o oră sînt încă acolo, pe o bancă din parcul pustiu. Berea le-a dezlegat pînă la urmă limbile şi dezbat în gura mare fiecare fază a meciului, ca la Procesul etapei.

            - O fost fault, mă, să-mi bag pula dacă nu! O ţinut cu ei, sări-i-ia ochii!

            - L-or cumpărat, mă! Pot cumpăra pe-oricine, be-mi-ar pula de unguri!

            S-a-mbătat destul de tare şi dintr-o dată simte limpede cît de fără sens sînt toate discuţiile astea. Răul nu mai poate fi oricum reparat, probabil vor retrogada din nou – gîndul ăsta-i otrăveşte mintea. Îşi aminteşte mereu feţele fericite-ale labagiilor din galeria CFR-ului, urletele lor dispreţuitoare. Ce ştiu ăia despre fotbal? Nişte căcaţi care-şi închipuie că pot cumpăra orice. Au trei români în echipă şi fac pula mare. I-ar călca pe toţi în picioare, le-ar scoate fotbalul din cap… Se trezeşte-abia cînd îl vede pe Rică ridicîndu-se de pe bancă şi-alergînd să-i taie calea unui băiat care trece pe cealaltă alee.

            - Stai mă că nu-ţi fac nimic! Îl conduce de braţ spre banca lor, de parc-ar vrea să le facă cunoştinţă cu el. Ştii a cui îi parcu ăsta?

            E-nalt şi slab şi cînd ajunge-n faţa lor observă că are gîtul înfăşurat într-un fular vişiniu, dracu ştie cum îl ginise Rică-n întuneric. Se vede-n ochii lui că e paralizat de frică, c-ar da orice să nu fie acolo. Un slăbănog. Un ceferist nenorocit. În timp ce se ridică de pe bancă îl întreabă „Eşti fericit, mă?”, dar n-aşteaptă nici un răspuns şi-l îndoaie cu un pumn în stomac. Rică-i plezneşte şi el o palmă răsunătoare peste ceafă şi, cînd slăbănogul o rupe brusc la fugă, îl mai ajunge şi c-un picior în fund. Rîd cu toţii dar nu-i mulţumit, se ia după el. Nu-l ascultă pe Rică, care strigă-n urma lui să-l lase-n pace, simte-o ambiţie ciudată să-l ajungă şi să-i mai tragă cîteva palme. Avea o faţă care le cerea. Aleargă uşor, fără efort, şi după cincizeci de metri reuşeşte să-l apuce de geacă, silindu-l să se oprească.

            - Unde fugi, măă?? îi urlă-n urechea pe care celălalt şi-o acoperă din reflex cu braţul ridicat. Unde pizda mă-tii crezi că fugi? Îl prinde de guler şi-l scutură, încercînd să scoată de la el un răspuns. Cel mai tare-l enervează că slăbănogul n-a scos nici un cuvînt, că nu-l roagă să-i dea drumul. Eşti ungur mă, de ce nu vorbeşti? Băiatul începe să se smucească încercînd să scape şi-l loveşte pe neaşteptate cu pumnul în faţă. Are-o reacţie super rapidă, croşeul cu care bătuse toate recordurile la aparatele de lovit explodează-n tîmpla slăbănogului. Se-ntinde pe jos ca fulgerat şi capul lui scoate un sunet sec cînd se loveşte de dalele de piatră.

            - Dumnezeii mă-tii de ceferist!, îi strigă de sus şi-i mai împlîntă un picior în burtă. Dai în mine, măă?? Spumegă şi se-apleacă să-l ia de fular, dar slăbănogul pare leşinat, atîrnă moale ca o cîrpă. La lumina slabă a celui mai apropiat felinar i se pare că vede o pată mică şi neagră lîngă capul lui.            

            - Mă, măă!!, îi strigă zgîlţîindu-l de umăr, dar celălalt nu se mişcă deloc.

            - I-ai dat somn?, îl aude pe Rică, care-apare rînjind lîngă el.

            - E, mă! Cred că-i curge sînge din nas…

            Rică-şi scoate telefonul din buzunar şi-apropie display-ul luminos de faţa slăbănogului. În lumina electrică balta mică şi-ntunecată de sub capul lui devine dintr-o dată de un roşu orbitor şi-amîndoi simt că li se moaie genunchii. Sîngele nu-i curge din nas.

            - Mă, măă…, zice şi Rică, scuturîndu-l la rîndul lui. Pula mea, ăsta-i mort!

            Îşi simte mintea limpede dintr-o dată, în schimb mîinile şi picioarele-i sînt cuprinse de-un tremur neplăcut.

            - Eu numai una i-am dat, n-avea cum… s-a lovit la cap cînd a căzut…

            Se-ntoarce spre Comi şi Şarpe, care-ajung lîngă ei, şi-ncepe să le explice şi lor ce s-a-ntîmplat. Nici nu-şi dă seama că vorbeşte-n şoaptă. Şarpe se-apleacă deasupra slăbănogului şi-i pune palma la gură, încercînd să-i simtă respiraţia.

            - Nu mai suflă, mă, să mor io!

            - Şi ce să-i fac?, se-aude întrebînd.

            - Ar trebui să chemăm salvarea, îşi dă cu părerea Comi. Faţa lui e dintr-o dată cumplit de-ngrijorată.

            Rică pare nervos, agitat.

            - Dacă vine poliţia am pus-o toţi!

            Îşi scoate telefonul şi se uită la el îngrozit, neştiind ce să facă. Apoi, în timp ce se-ndepărtează cîţiva paşi pe alee, se vede ca-ntr-un film formînd 112 şi-apăsînd butonul de apelare. Ceilalţi îl aud zicînd „în parcul central… cred c-a murit cineva”, şi-apoi „în drept cu Napoca”. Răspunde automat la cîteva întrebări după care-şi spune numele, care i se pare dintr-o dată ciudat de străin. După ce-nchide clapeta se-apropie încet de o bancă şi se lasă să cadă-n adîncitura ei neagră. E destul de-aproape s-audă ce vorbesc ceilalţi, dar cuvintele lor i se par lipsite de sens. Prin minte-i trec tot felul de imagini, farfuria cu cartofi prăjiţi pe care maică-sa i-o lăsase probabil pe masă pentru cînd se-ntoarce, sînii Monei în cupele triunghiulare ale costumului de baie – i-a promis că merg mîine la ştrand, de fapt e deja mîine… Încearcă să se scuture de gîndurile astea, să-nţeleagă ce se-ntîmplă, dar în afară de „Cum…?” nu-i mai vine nimic în minte. La un moment vede trupul întins pe pămînt în jurul căruia se-nvîrt prietenii lui şi-n aceeaşi clipă simte că fularul de la gît îl strînge – trage de el, şi-l scoate lăsîndu-l să cadă pe bancă, îşi descheie geaca. Cînd îşi recapătă suflul încearcă să recapituleze, să facă ordine. Plecase de-acasă la meci, înainte fusese la Ancora… Acolo mergea şi cu taică-so cînd era mic, înainte de meciurile lui U. Îl lăsa să soarbă spuma de pe bere, spunea c-aşa se face bărbat. După ce treceau podul cumpărau seminţe de la ţigani, îşi aminteşte paharele lor de lemn cu fundul atît de gros încît… Îl trezeşte sunetul sirenei, vede luminile rotindu-se ameţitor pe bolta de frunze a parcului, ca nişte stroboscoape. Rică vorbeşte cu o femeie-n salopetă roşie, doi brancardieri scot din spatele dubei o targă pe roţi. Un spasm violent îl cutremură, se-apleacă în faţă şi varsă.

            Ridică ochii doar cînd cineva-l bate pe umăr, dar fasciculul alb al lanternei îl orbeşte. Nu-şi dă seama dac-a adormit şi cît timp a trecut. Se ridică cu greu şi-ntinde ascultător mîinile spre celălalt poliţist, privind curios cum i se strîng cătuşele-n jurul încheieturilor, apoi e condus spre o maşină albă. Urcă pe bancheta din spate şi portiera se trînteşte-n urma lui cu un sunet înfundat, plăcut, care-l izolează de lume. Rămîne o vreme singur, privind copacii smulţi din beznă de sclipirea intermitentă a girofarului. Radioul de la bord merge în surdină, se-aude vag o voce care-anunţă rezultatele etapei. „Am pierdut”, se gîndeşte.