miles davis – doo bop song

   

zona de frontieră

   

                                   

„Poate sună a poveste de adormit copiii, dar nu este deloc aşa. Sub nici o formă.”  Haruki Murakami – Kafka pe malul mării  

            Kafka pe malul mării e un bildungsroman în stil japonez, o carte a timpului şi a transformărilor aduse de el. Un adolescent care-şi spune Kafka hotărăşte să fugă de-acasă în ziua-n care împlineşte 15 ani. Sfătuitorul său e „tînărul numit Corbul”, care rămîne pe tot parcursul cărţii o apariţie fantomatică, greu de definit între un alter-ego al personajului, prieten imaginar sau voce exterioară. Părăsit la 4 ani de mama şi sora sa, Kafka încearcă să lase-n urmă un loc în care, rămînînd, riscă să fie ireversibil mutilat sufleteşte. Personificarea răului e chiar tatăl său, un sculptor celebru care-i prezisese în repetate rînduri un destin oedipian – mai degrabă un blestem, de care băiatul încearcă să fugă, părăsind Tokyo-ul şi-ndreptîndu-se spre vest. Refugiat în oraşul Takamatsu din provincia Shikoku, ajunge să locuiască-n camera de oaspeţi a unei biblioteci private, prin bunăvoinţa administratorilor, doamna Saeki şi tînărul Ôshima. Asasinarea tatălui la scurt timp după plecarea sa îl transformă pe Kafka într-un suspect urmărit de poliţie, iar pe Ôshima, care-l adăposteşte în cabana sa din munţi, într-un complice. Deşi aflat la distanţă, Kafka nu se simte coplet străin de această crimă – în noaptea respectivă îşi pierduse cunoştinţa, trezindu-se după cîteva ore în grădina unui templu, cu hainele pline de sînge. E convins că „răspunderea începe în vis”. Timpul petrecut în  bibliotecă şi izolarea din munţi aduc şi alte schimbări în viaţa lui. Îndrăgostindu-se de doamna Saeki, cunoaşte pentru prima dată iubirea – o iubire stranie, fiind sedus prin intermediul unui tablou, al unui cîntec intitulat Kafka pe malul mării şi-al unei fantome care-l vizitează în fiecare seară. Relaţia sexuală cu doamna Saeki poate fi împlinirea vechiului blestem, teoretic ar putea săfie mama lui. La finalul cărţii, încercînd să-şi urmeze iubita dincolo de moarte, Kafka trece pragul unei alte lumi – la rugămintea ei se-ntoarce însă, acceptînd lumea reală şi viaţa sa de-abia începută.

            Pe-ntreg parcursul romanului, povestea ui Kafka Tamura se-mpleteşte cu aceea a bătrînului Nakata, cedîndu-şi locul capitol după capitol. În urma unui episod straniu din copilăria sa (leşinul colectiv al unui grup de elevi în timpul celui de al doilea război mondial), Nakata a rămas fără amintiri, văduvit de intelectul sclipitor de care dăduse dovadă pînă atunci. Nu mai ştie să scrie sau să citească, nu mai înţelege multe lucruri, în schimb are nişte puteri mai ciudate. Aceea de-a vorbi cu pisicile îl transformă, la vîrsta pensiei, într-un detectiv de feline. O serie de-ntîmplări stranii dau peste cap viaţa sa, dusă pînă atunci într-o monotonie desăvîrşită într-un cartier al Tokyo-ului – pentru a salva viaţa unei pisici, Nakata e silită să-l ucidă pe însuşi Johnnie Walker, cel de pe eticheta sticlelor de whisky. Ignorat cînd merge să-şi raporteze crima la poliţie, Nakata e prins într-un curent care-l poartă dincolo de voinţa lui – părăseşte la rîndul său oraşul şi, urmînd o chemare secretă, se-ndreaptă spre vest. Călătoria lui e marcată de semne, din cer plouă cu peşti sau lipitori. Ultimul dintre şoferii de tir care-l iau la autostop, un tînăr numit Hoshino, se oferă să-l ajute pentru că-i aminteşte de bunicul său şi se va trezi implicat în cele mai ciudate întîmplări din viaţa lui. Odată ajunşi în Takamatsu, ţinta inconştientă a lui Nakata, Hoshino e agăţat pe stradă de un proxenet, nimeni altul decît Colonelul Sanders de pe emblema KFC, care-i oferă o femeie în schimbul unui serviciu. În felul acesta ajunge să descopere „piatra de intrare” pe care-o căuta Nakata, reuşind împreună să deschidă „poarta”. E poarta prin care v-a păşi doamna Saeki în cealaltă lume, prin care va trece de două ori şi Kafka, spre care se-ndreaptă şi groaznicul Johnnie Walker. Nakata moare înainte de-a apuca să o-nchidă, aşa că răspunderea-i va reveni lui Hoshino. Şirul transformărilor interioare suferite de-acesta se-ncheie cu o preluare simbolică a rolului lui Nakata, dezvăluită de puterea subită de-a comunica cu pisicile. Finalul cărţii pare să aducă totul înapoi în realitate, Kafka Tamura revine la Tokyo, hotărît să-şi reia şcoala – toate-ntîmplările cărţii pot fi interpretate ca expresia metaforică a luptei din sufletul unui adolescent înclinat spre visare, aflat în pragul maturităţii.                

            În Kafka pe malul mării, la fel ca-n toate romanele sale, Murakami vorbeşte despre viaţă şi moarte, iubire şi prietenie, realitate şi vis. N-o face într-un stil eseistic, nici univoc – metaforele sale înfloresc mereu în sute de sensuri noi. Nu oferă răspunsuri ci chestionează permanent, din cele mai neaşteptate unghiuri. Uneori lasă impresia că este el însuşi depăşit de „ideologia” cărţii, nu are aroganţa de-a înţelege totul, nici măcar în „lumea” pe care-o creează. Din cauza asta, scrierile lui sînt profund neliniştitoare. Te fac să dai faţă cu propriile fantasme, cu fricile şi nebuniile personale cuibărite-n cine ştie ce ungher al minţii. Nu e aici nici o dorinţă de-a şoca – Murakami e unul din puţinii scriitori capabili să-ţi ridice părul pe ceafă cu blîndeţe, supunîndu-te unui supliciu diafan. Iarăşi la fel ca-n toate celelalte cărţi ale sale, acţiunea din Kafka pe malul mării debutează în plin real, chiar banal cotidian, pentru a se deplasa apoi pe nesimţite înspre un limb ciudat, greu de definit – un fel de zonă de frontieră dintre realitate şi fantastic, între un „aici” al lumii noastre şi un „dincolo” nedefinit. Oricît s-ar afunda de adînc în fantastic, povestea îşi păstrează însă perfecta coerenţă interioară, neofensînd nicidecum logica cititorului – nimic nu este lăsat la voia-ntîmplării, fiecare fir este legat acolo unde trebuie în urzeala complicată a cărţii. Murakami nu e un scriitor „realist”, nici un autor de „literatură fantastică”, ci mai degrabă un maestru al graniţei dintre ele. Stilul său este perfect adaptat nevoilor acestei „zone” – un scris epurat de orice mataforă, adus la o simplitate desăvîrşită. Citindu-l pentru prima dată poţi avea impresia unei sărăcii de mijloace, perseverînd începi să-nţelegi necesitatea şi avantajele acestei scriituri – fiind perfect neutră trece neobservată, se autocamuflează şi, lipsindu-l pe cititor de repere stilistice, îl face să alunece fără putinţă de oprire în „filmul” cărţii – metaforele se nasc acolo, în interior, din imagini şi trăiri. Cuprins de frenezie arzi de nerăbdare să afli ce se-ntîmplă, lectura devine o adevărată cursă – după o anumită vîrstă şi-o seamă de lecturi, numai cărţile foarte bune te mai pot aduce la gradul ăsta de ingenuitate. Kafka pe malul mării e cu siguranţă una dintre ele.

            Deşi au mereu alte nume, naratorii din romanele lui Murakami par să fie ipostaze ale aceluiaşi personaj – după ce te-ai obişnuit cu vocea lui, cu felul în care vede lumea şi-şi duce viaţa, cu obsesiile şi tabieturile lui, îl recunoşti imediat. E un bărbat care-şi petrece mult timp acasă, scutit de obligaţiile unei slujbe convenţionale – are mult timp pentru el şi gîndurile lui, îi place să gătească, să facă treburi casnice, să meargă să-noate. Ascultă mereu muzică şi ştie extrem de multe despre aceasta. Iubirea e pentru el o chestiune care nu poate fi rezolvată de o căsnicie, care-l seduce mereu prin alte şi alte forme, aruncîndu-l în noi şi noi aventuri. E bîntuit de obsesia altor lumi. În adolescentul Kafka Tamura se pot ghici trasaturile care-l vor defini pe-acest adult: gravitatea şi sensibilitatea extremă, preferinţa pentru alternativele realităţii, viaţa ordonată prin ritualuri. Deşi e singurul lucru pe care nu-l face niciodată, scrisul pare să fie meseria care i s-ar potrivi cel mai bine naratorului lui Murakami. Destul cu insinuarile!