let’s hustle! :))

credinţa sîngelui

La vîrsta de 74 de ani, John Updike publică în 2006 un roman care sfidează – Teroristul poate fi interpretat ca abordare a unui subiect la modă, ca dorinţă de publicitate etc., dar şi ca gest de sfidare a islamismul militant, intolerant şi paranoic. Publicarea acestui roman în limba română la doar un an de la lansarea lui pe piaţă este încă o perlă pe coroana de editor a Denisei Comănescu, care şi-a mutat talentul şi energia în colecţia personalizată a Humanitas-ului. Graba traducerii realizate de Iulia Gorzo se simte pe alocuri, deconcertantă fiind şi modificarea titlului original – prin accentuarea hotărîtă a americănescului Terrorist se modifică cred una dintre mizele cărţii, aceea a anonimatului din care se poate naşte grozăvia. Deşi nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume, numindu-i explicit pe bin Laden, Bush şi alţi actori de pe scena terorismului internaţional, Updike nu face decît să ofere un context istoric romanului său – Teroristul rămîne o operă de ficţiune şi trebuie judecată ca atare. Faptul că autorul simte însă că scriind-o “şi-a riscat pielea” e din păcate pe cît de trist pe atît de adevărat.

Romanul debutează abrupt, în plin tumult interior al unui tînăr american de origine arabă: “ Diavoli, îşi spune Ahmad. Diavolii ăştia vor să mi-l ia pe Dumnezeu.” Diavolii sînt colegii de şcoală, profesorii, locuitorii orăşelului New Prospect, statul New Jersey, cetăţenii Statelor Unite şi-n genere întreaga lume neislamică. Conştiinţa cere-i percepe ca atare e a unui tînăr de doar 18 ani, predispus deci prin vîrstă să la o viziune în contraste puternice şi intoleranţă – e o formă de talibanism pe care o manifestă adolescenţii de pretutindeni. Pe umerii lui Ahmad apasă însă şi greutatea enormă a unei credinţe (cea a tatălui său egiptean, care şi-a părăsit familia la doar patru ani după naşterea fiului) pe care şi-o asumă cu putere. Updike lasă loc interpretării acestui gest ca dorinţă de-a fi altfel – dacă-n urmă cu 50 de ani tinerii se răzvrăteau afişîndu-şi ateismul, într-o lume fundamental atee ca cea a Americii zilelor noastre tocmai opusul te poate scoate în evidenţă. Ahmad e un tînăr inteligent şi sensibil. Învăţăturilor profane pe care i le oferă liceul le opune pe acelea profund spirituale primite de la şeicul Rashid, profesorul său particular de Coran – lecţiile acestui personaj machiavelic alunecă subtil în predici asupra necesităţii jihad-ului şi-a spiritului de sacrificiu pe care trebuie să-l nutrească orice bun musulman. Deşi instinctiv pune la-ndoială credinţa profestorului său, pe care-l bănuieşte îndrăgostit mai degrabă de forma artistică a Coranului decît de Adevărul său, Ahmad crede-n islam cu ardoarea oricărui adolescent aflat în căutarea unui sens superior al lumii. Pe altarul acestei credinţe sacrifică fără milă şi emoţiile confuze pe care i le trezeşte Joryleen, voluptoasa lui colegă de liceu.

Urmînd sfatul şeicului care crede că islamul are nevoie de tineri credincioşi cu abilitaţi practice, Ahmad renunţă să urmeze cursurile unui colegiu şi-şi dă examenele pentru obţinerea unui permis de şofer pe camion. Decizia asta-l aduce în atenţia consilierului şcolar, un personaj tipic updikean – Jack Levy e un evreu în vîrstă de 63 de ani, anxios şi depresiv, a cărui neîmplinire şi nemulţumire a căpătat deja proporţii cosmice, proiectîndu-se pînă dincolo de moarte: “totul va continua fără el, soarele va răsări şi maşinile vor demara şi fiinţele sălbatice vor continu să se hrănească pe un pămînt otrăvit de oameni”. Dacă Ahmad dispreţuieşte cultura materialistă americană din exterior, Levy are toate motivele să facă acest lucru din miezul ei, şi asta pare să-i apropie pe cei doi. Interesul pe care i-l trezeşte tînărul se manifestă printr-o vizită la domiciliu, încheiată printr-un flirt timid cu mama singură şi artistă a băiatului. A doua întîlnire a celor doi adulti la festivitatea de absolvire a lui Ahmed constituie începutul unei relaţii care va dura întreaga vară. Perioada în care ei sînt amanţi e consemnată prin două scene debordînd de umor, înţelegere şi căldură umană, care-i surprind în pat, după cîte o partidă de sex – nefericirea cronică şi sentimentele de vinovăţie care-l bîntuie pe consilier pînă şi-n patul amantei sale fac un contrast amuzant cu spiritul radical şi libertin al irlandezei pistruiate, care-i dă pînă la urmă papucii acuzîndu-l de ipocrizie tipic evreiască.

Prin intermediul şeicului, Ahmad este angajat după absolvire ca şofer al unei firme de mobilă aparţinînd unei familii de musulmani. În livrările pe care trebuie să le facă e însoţit de fiul patronului, Charlie Chahib, care-i oferă tînărului prima prietenie masculină din viaţa lui, luînd oarecum locul tatălui pe care acesta nu l-a avut niciodată. Cei doi petrec mult timp împreună în cabina camionului şi lungile reflecţii ale lui Charlie pe marginea reclamelor televizate fac deliciul cîtorva pagini din roman. Îndemnurile cu care-ncearcă să-l convingă pe Ahmad să-şi trăiască tinereţea (“De ce să nu trăieşti pur şi simplu? Să respiri aerul, să vezi norii? Nu-i mai ca lumea decît să fii mort?”) se vor lovi însă de încrîncenarea acestuia în puritatea credinţei sale. Pînă şi cadoul pe care i-l face noul său prieten, plătindu-i o prostituată care să-l lămurească asupra bucuriilor simple ale vieţii, rămîne fără rezultat – deşi fata se dovedeşte a fi tocmai Joryleen întîlnirea lor rîmîne castă, în ciuda încercărilor ei de a-şi merita banii. Mai interesat se arată Ahmad de lecţiile de istorie pe care i le serveşte Charlie în călătoriile lor, care de la trimiteri subtile la necesitatea jihadului vor ajunge la dezvăluirea unei reţele şi-a unor planuri de luptă, iar dorinţa de-a juca un rol în acest război îi vor aduce o promisiune legată de “aniversarea” din septembrie. Propunerea propriu-zisă va fi formulată cu stil de şeicul Rashid – e vorba de-mplinirea unui atentat sinucigaş, pe care adolescentul o acceptă cu seninătatea credinţei sale sincere.

Ahmad îşi petrece noaptea dinaintea sacrificiului singur cu Coranul, într-o cameră pusă la dispoziţie de şeicul Rashid – ras şi-mbrăcat ca un european, imamul e pregătit pentru propria “dispariţie”. Întărit de forţa versetelor citite, dimineaţa nu face decît să urmeze automat paşii dinainte exersaţi, preluînd camionul încărcat cu explozibil şi pornind spre New York – drumul îi este însă întrerupt de apariţia inoportună a lui Jack Levy, pe care se vede nevoit să-l ia cu el. Bătrînul consilier, care aflase pe căi proprii că se plănuieşte ceva, încearcă prin toate metodele să clatine credinţa lui Ahmad şi să-l abată din drum – nereuşind, se resemnează şi hotărăşte să-şi urmeze elevul în moarte. În tunelul supraaglomerat pe care trebuie să-l distrugă, Ahmad are viziunea, neobişnuită pentru el, a unui Dumnezeu al vieţii: “El nu vrea să-I pîngărim Creaţia săvîrşind moarte. El săvîrşeşte viaţă.” Sub impactul ei renunţă în ultima clipă să detoneze încărcătura şi complet vlăguit îşi conduce camionul afară din tunel, nimerind pe străzile Manhattanului, cu furnicarul lor de oameni – diavolii care i l-au furat pe Dumnezeu.

“Am simţit că pot înţelege animozitatea şi ura pe care un adept al Islamului le nutreşte faţă de sistemul nostru”, declara Updike şi romanul său îi susţine afirmaţia prin profunzimea umană a personajului, prin intensitatea dureroasă a dramei pe care o trăieşte. Nu e vorba nicidecum de o condamnare oarbă a Islamului şi-a adepţilor săi, doar un semnal de alarmă tras şi-o invitaţie discretă la toleranţă. Dincolo de mesajul său social, Teroristul e un roman de o mare subtilitate stilistică, ale cărui întîmplări şi personaje sînt conturate printr-o migăloasă notare a detaliilor. Paleta sa emoţională e larg deschisă, trecînd cu cea mai mare uşurinţă de la sentimentul tragic la cel mai copios umor, de la absurd la descoperirea unor sensuri în cele mai mărunte obiecte. Nu prin temă ci prin forma ei desăvîrşită, cartea lui Updike convinge ca literatură!