Radioul porneşte în fiecare dimineaţă la 7, setat pe un program cu ştiri şi muzică. Sar imediat din pat, merg la baie, dau drumul la apa rece şi-mi bag capul sub robinet – m-am obişnuit cu lucrul ăsta şi senzaţia e extrem de plăcută, simt cum aburul călduţ din minte se risipeşte. După ce mă-ntorc în cameră deschid larg fereastra şi inspir puternic aerul încă nepoluat de traficul străzii. Setul obişnuit de exerciţii, o-ncălzire şi trei seturi de forţă fără greutăţi, îmi ia cam 30 de minute. La sfîrşit fac un duş rapid şi mă bărbieresc. Mănînc ceva uşor – iaurturi, fructe, pîine prăjită, unt, lapte – şi beau un ceai negru, tare şi foarte fierbinte.
La serviciu merg pe jos, nu e departe şi-ar fi inutil să iau un autobus. Nu sînt un om comod şi din cauza asta cred că n-am simţit niciodată nevoia unei maşini personale. Lucrez doar cinci ore pe zi, am suficiente venituri ca să-mi permit luxul ăsta – la drept vorbind aş putea foarte bine să stau acasă, prefer însă să-mi umplu cu ceva timpul. Munca mea e simplă, cere totuşi atenţie şi îndemînare – lucrez într-un atelier de înrămat tablouri, utilat cu echipamente performante. E o afacere de familie, iar eu sînt singurul angajat în afara patronului şi-a soţiei sale. Ea se ocupă de comenzi în micul magazin de la stradă, iar patronul şi cu mine împărţim atelierul spaţios din spate. Nu vorbim prea mult, amîndoi preferăm să ne vedem de treabă în linişte, ascultînd muzica de la un aparat vechi de radio. E o muncă plăcută şi deloc plicticoasă – primim pentru înrămare tot felul de obiecte pe care oamenii le consideră decorative sau care le amintesc de momente plăcute din viaţa lor: poze, diplome, scrisori şi pagini vechi de ziar, goblenuri, puzzle-uri, hărţi şi afişe de film. Deşi sînt produse în serie, ramele sînt de calitate, din lemn natural. Paleta de modele şi culori e foarte largă şi din cauza asta clienţilor le vine greu să se hotărască, de multe ori ne cer sfatul. Cele cinci ore trec întotdeauna uşor, pe nesimţite.
În drum spre casă trec de fiecare dată prin piaţă şi-mi fac cumpăraturile – alimentele de-acolo sînt mai proaspete decît cele din supermarketuri şi mult mai naturale. Mă gîndesc ce vreau să mănînc şi iau doar necesarul iar după ce ajung mă apuc de gătit – îmi face plăcere şi mă pricep destul de bine, în plus ştiu exact de ce am nevoie ca să fiu în formă. După masă mă odihnesc întotdeauna o oră, citind un ziar sau urmărind un documentar, apoi îmi pregătesc echipamentul şi la şase pornesc spre centru – antrenamentele încep de la şapte şi-mi ia o oră să ajung la complexul sportiv, plimbîndu-mă liniştit prin parc. Marţea şi joia merg la sala de forţă, unde-mi fac programul individual, iar lunea, miercurea şi vinerea la un club de muay thai. Încălzirea şi seriile de sac şi pernă le fac şi aici singur, doar în partea a doua lucrez cu antrenorul la palmare şi ţinte. De cele mai multe ori am şi parteneri pentru sparing. Închei cu un sfert de oră de forţă fără aparate şi cu exerciţii de stratching. După antrenamente fac întotdeauna un duş fierbinte, rămînînd sub jetul puternic pînă mi se înroşeşte pielea. Pentru rehidratare beau o soluţie isotonică şi aproape doi litri de apă plată. Acasă mănînc ceva uşor şi hrănitor şi beau un suc proaspăt de fructe sau un ceai de plante. Înainte de-a mă culca mă uit la televizor sau citesc.
Evenimentele la care sînt invitat au loc de obicei sîmbăta, iar dacă e vorba de alt oraş mi se asigură întotdeauna transportul şi cazarea în condiţii foarte bune. O maşină mă ia de-acasă sau de la hotel astfel încît să ajung la locaţie cu 45 de minute înainte de a-mi veni rîndul. De obicei sînt parcări subterane sau foste uzine, cu ringuri improvizate, luminate puternic. Nu mă interesează să privesc alte meciuri, mă schimb şi-ncep încălzirea – pe măsură ce temperatura corpului creşte simt cum ligamentele devin mobile şi muşchii se tensionează. Regulile luptelor ilegale sînt puţine, la fel ca şi loviturile nepermise. Nu există categorii de greutate şi mănuşile sînt mici, ca cele folosite în MMA – nu m-am bazat însă niciodată pe grosimea unei mănuşi. Prefer luciditatea şi concentrarea, viteza şi rezistenţa. Înaintea luptei sînt întotdeauna liniştit şi asta mă ajută să-mi observ mai bine adversarii – nu simt faţă de ei nimic, nici ură, nici înţelegere, nici frică, nici milă. Încerc să-nţeleg ce-i aduce acolo – unii luptă doar pentru bani, alţii pentru imagine sau faimă în anumite cercuri, cîţiva dintr-o bestialitate înnăscută. Am întîlnit foarte puţini care, ca şi mine, sînt acolo pentru că le place lupta – deşi e ceva foarte simplu, mi-e greu să explic plăcerea asta. Cel mai important lucru pentru mine e să rămîn lucid pe toată durata meciului, să-nving concluziile şi aşteptările la care mintea ajunge automat, impunîndu-mi gîndul că lupta începe în fiecare secundă şi că nu ştiu nimic despre celălalt. Aşa am reuşit să cîştig chiar cu adversari mai puternici – îi pierde propria lor minte, faptul că după două reacţii identice se-aşteaptă ca şi a treia să fie la fel. Am fost făcut knock-out doar de trei ori şi o singură dată am ajuns la spital.
Spectatorii-mi amintesc de nişte hiene – adulmecă sîngele şi mirosul ăsta-i aţîţă, încep să urle de poftă. Majoritatea sînt bărbaţi care se-mbracă bine, conduc maşini scumpe şi cred că-şi pot potoli foamea plătind sume exorbitante şi rămînînd în afara ringului. Pe femei luptele par să le excite, îşi pierd cumpătul şi-ncep să strige obscenităţi care contrastează ciudat cu ţinutele lor de gală. De multe ori le simt privirile şi poftele – văd în mine un animal cu piele lucioasă şi mişcări agile, puternic şi viril. De cîteva ori şoferii mi-au transmis bileţele cu adrese sau numere de camere de hotel dar nu m-a tentat niciodată să accept o asemenea invitaţie. Nimic din ce se-ntîmplă acolo nu are o continuare. După lupte mă-ntorc acasă sau la hotel şi stau cîte-o oră în cadă, în apă fierbinte – totul se şterge încet, urletele se estompează, adrenalina se scurge din muşchi. Vine apoi o oboseală cumplită, ca o măciucă.
În restul sîmbetelor mă plimb prin oraş intrînd în magazine sau mă-ntîlnesc cu cei cîţiva prieteni pe care-i am. Toţi sînt însuraţi şi uneori mă invită la masă – soţiile lor se simt stingherite în prezenţa mea, copii mă privesc pe furiş în timp ce mănînc. De obicei însă ne-ntîlnim într-un club liniştit unde în weekenduri se cîntă jazz şi bem cîteva butelii de vin discutînd cam despre aceleaşi subiecte: viaţa lor, serviciu, politică, fotbal şi filme. Foarte rar se-ntîmplă să mă-ntorc acasă conducînd o femeie ameţită, pe care am cunoscut-o cu cîteva ore în urmă. Dimineaţa îi fac o cafea şi-i chem un taxi – am ajuns să le recunosc pe cele care-şi doresc acelaşi lucru ca şi mine şi nu am parte de scene penibile. Duminicile mă uit de obicei la televizor sau închiriez filme de la un centru din apropiere.
Nu am frici, nici nesiguranţe. Neliniştea mă cuprinde rareori, întotdeauna în somn – visez că fumez, mîinile-mi tremură, simt un gol în stomac şi pieptul mi-e strivit de o presiune enormă. Aştept încordat să se-ntîmple ceva, dar mă trezesc de fiecare dată înainte ca acel lucru să se petreacă. Inima-mi bate puternic, simt că ceva din trecut mă trage înapoi – ştiu ce e şi rămîn nemişcat, respirînd adînc. E o luptă scurtă, tăcută, intensă – conştiinţa cîştigă pas cu pas teritoriul invadat de întuneric. Abia cînd sînt complet lucid mă ridic, merg în bucătărie şi beau un pahar cu apă, privind pe fereastră. Lumina galbenă a becurilor de pe stîlpi tremură pe frunzele copacilor, maşinile trec foarte rar, uneori un cîine sau o pisică încearcă să scoată ceva dintr-un tomberon.
Am hotărît cîndva demult să nu mă mai las furat de idealuri şi vise. Cînd se-ntîmplă totuşi să-mi dea tîrcoale mă concentrez întotdeauna asupra mîinilor mele: îmi privesc palmele, îndoi degetele şi le desfac, rotesc pumnii strînşi urmărind jocul tendoanelor şi venelor sub pielea întinsă – cît timp sînt acolo, în carnea aia fierbinte, nu pot să fiu în altă parte. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc sînt conduşi de idei, au nevoie de scopuri – eu pot trăi pur şi simplu, mi-e de ajuns.
aprilie 30, 2008 la 5:24 pm |
Interesanta optiunea pentru un personaj care-si reduce trairile la o succesiune de stereotipii comportamentale. Singura nota finala, pe care o simt mai degraba la persoana a III-a, mi se pare discordannta. Mi-ar placea s-o regasesc sub forma unui alt text in care sa deslusesc felul/motivul? cum sub/inconstientul este fortat sa aiba atata de-a face cu constientul.
Imi place fraza scurta, alerta, fara risipa de cuvinte, care se pliaza perfect pe gesturile personajului…ma face sa ma gandesc la fuga unui hamster intr-o roata.
mai 2, 2008 la 2:48 pm |
excelent mihai, excelent, chiar m-a entuziasmat textul asta pt ca e ca corpul personajului – in asteptarea atacului dar elastic si tensionat
mi s-a facut dor de tine, sa ne vedem cu bine la cluj
de-abia astept povestirile care vor urma, fie ele despre orice
mai 8, 2008 la 7:22 pm |
Mi am imaginat deja un film facut dupa textul asta, foarte interesant, mi a parut rau cand s a terminat si l am mai citit o data; m ai pus pe ganduri cu ultima fraza, vreau si eu
Povestim la Cluj, abia astept sa bem o bere!!!!
mai 11, 2008 la 12:24 pm |
foarte buna povestirea, rares avea dreptate cu animalu.
mai 11, 2008 la 9:17 pm |
no, ma, da a dracului ai ajuns cu scrisu! ultima fraza ii cea mai tare: traiesc pur si simplu. Asa-s io acuma si ii bine, ii real totu, incredibil de real..asai si omu tau, real, treaz. stapan pe sine…ii bine asa.
se spune ca la un nivel primar de apreciere a unui text ii identificarea cititorului cu personaju…m=ai atins un pic
mai 20, 2008 la 1:20 am |
simplu si scurt /2 mmmm . nimic nu-ti persecuta gandul…. conservare ??!! pentru CE ?? hmm
j.
ianuarie 17, 2009 la 7:14 pm |
personajul e prea dur si pragmatic pt a lucra intr-un atelier de inramat rame
Poate ar trebui sa lucreze intr-o macelarie, sa bea dimineata coniac si sa manance o friptura de porc, nu ceai si fructe. prima parte esti tu si a doua parte e cum ti-ai imaginat c-ai putea fi.
februarie 10, 2009 la 11:16 pm |
bravo!
mi-a plăcut.
fraze scurte ca loviturile sau chiar dk nu scurte ca număr de cuvinte, comunica o astfel de senzatie.
da, am considerat şi eu că parcă prea are o muncă de zi finuţă pentru un animal ca el, dar…de fapt asta e complexitatea personajului, nu? are o muncă artistică de zi şi apoi luptă, urlete pe ring ceai etc.
te pune pe gânduri: ce fac – ce sunt, cum arăt – ce simt? oare eu trăiesc prin tot ceea ce fac ?
spor!
martie 8, 2009 la 5:29 pm |
A fost o supriza foarte placuta textul asta. Mi se pare ca simt o retinere din partea ta si o atentie in scris asemanatoare cu pasii calculati ai personajului. Mi-ar placea sa mai citesc texte asemanatoare.