aproape

tînărului zis Vrabie

Era devreme şi iarba încă udă de rouă, dar se simţea în aer căldura care-avea să vină peste cîteva ore. O apucă grăbit pe cărarea din spatele blocului, cel mai scurt drum spre canal. În mînă avea o lansetă telescopică, un DAM vechi de un metru optzeci, echipată cu o mulinetă cam mare şi o lingură argintie prinsă într-o agrafă cu vîrtej – incredibilul cadou primit de la Kiss bácsi de ziua lui.

Împlinise de curînd 12 ani şi-n timpul verii era la fel de tuciuriu ca toţi ţiganii din cartier. Se-obişnuise cu ei, aşa cum se-obişnuise cu blocurile fără ferestre-n care stăteau, înegrite de fumul focurilor pe care le-aprindeau iarna în camere şi cu rufele colorate întinse pe sfori peste tot. Locuia într-un ghetou. Se mutase acolo împreună cu maică-sa în urmă cu şase ani, după ce ai lui divorţaseră, în singurul bloc renovat de fabrica unde lucra ea. La-nceput, îngrozită, maică-sa nu-l lăsase să iasă fără ea nici pînă la magazin. Apoi, cînd începuse să meargă la şcoală, trebuise să-nveţe să se descurce singur. Majoritatea colegilor lui erau ţigănuşi şi-n timp ajunsese să le facă faţă, să nu se mai lase intimidat şi să riposteze. Luase bătaie de multe ori, într-un rînd rămăsese fără ghiozdan şi pantofi, dar nu plînsese niciodată. Nu de faţă cu ei. În cîţiva ani devenise şi el la fel de dur, de lipsit de milă.

După ce se urcă pe dig o luă în josul canalului, spre baraj. Prin cadrul unei ferestre, la etajul trei al celui mai apropiat bloc, se iţea capul unui cal. Ajunse lîngă gardul depozitului de fier vechi şi culese din drum cîteva pietre, pentru cîinii care stăteau de obicei la poartă. De data asta nu erau acolo şi trecu podul peste canal, oprindu-se la capătul celuilalt, cel mare, să vadă apa Mureşului bolborosind dedesubt, la turbine. Era curată.

Timp de aproape doi ani un bărbat locuise cu ei, apoi rămăseseră din nou singuri. Maică-sa-i lăsa dimineaţa pe masă senviciurile pentru şcoală iar la patru, cînd se-ntorcea de la serviciu, îi încălzea prînzul pregătit cu o zi înainte. Restul după-amiezii gătea, spăla şi făcea curăţenie, iar după ce termina se instala pe fotoliul din faţa televizorului, uitîndu-se la seriale, fumînd şi sorbind dintr-o cană mare cu cafea. Îl întreba de teme dar nu-l verifica niciodată. Seara-l lăsa afară pînpă tîrziu, să se joace cu prietenii pe care şi-i făcuse. Mergeau în curtea şcolii pe terenul de fotbal, se-ascundeau printre blocuri, vara făceau baie în canal. Învăţase să-noate şi să se scufunde ca un peşte, ţinînd ochii deschişi sub apă. Jucau prinsea şi oglinda, uneori aruncau în apă o monedă strălucitoare şi-apoi se-ntreceau s-o găsească pe fundul mîlos. De cînd mai crescuseră începuseră să meargă şi la baraj – intrau sub cascade, se fugăreau pe dalele alunecoase şi prindeau pirci cu tricourile înnodate. Acolo-l întîlnise pe Kiss bácsi. Bătrînul purta întotdeauna cizme de cauciuc, pantaloni lungi şi pulover, chiar şi pe cele mai mari călduri. Pescuia în curentul de sub baraj şi-ntr-un rînd, cînd el se oferise să-noate să-i scoată cîrligul agăţat la fund, îi zîmbise recunoscător. De-atunci începuse să stea pe lîngă el, iar bătrînul păruse bucuros să aibă pe cine instrui: îl învăţase să lege cîrligele, să pună momeala şi să ţină pluta în curent. Uneori îi aducea şi lui un băţ uşor, de bambus, cu care-a prins primii lui cleni. În schimb el îl ajuta să caute rîme, să prindă broscuţe şi să nu-şi mai lase monturile în crengile de pe fundul apei. La un an de cînd se cunoscuseră, de ziua lui, bătrînul îi dăruise una din lansetele sale.

Ajuns pe malul celălalt o apucă tot în josul apei. Merse pe cărarea lată cîteva sute de metri, apoi se băgă printre tufe şi-ncepu să goboare malul abrupt, ţinîndu-se cu mîna liberă de crengi şi de smocurile tari de iarbă. Mai bîjbîi o vreme prin stufăriş, apoi găsi în sfîrşit locul – apa era aici lină, doar mai în jos se agita iarăşi peste un prag de bolovani. Desfăcu grăbit undiţa, aliniind inelele aşa cum îl învăţase Kiss bácsi, apoi reglă frîna mulinetei. Prima lansare nu-i reuşi, lingura zbură cu boltă şi căzu cu zgomot pe apă, la cîţiva metri de el. O trase repede înapoi şi-ncercă din nou. De data asta reuşi s-o trimită razant, ca pe un proiectil, la o distanţă de trei ori mai mare. Satisfăcut începu să recupereze lent, amintindu-şi să ridice uneori brusc vîrful, închipuindu-şi un peştişor care-ncearcă să fugă, plimbîndu-l uşor în stînga şi-n dreapta.

Era prima vară-n care se gîndeise la şcoală. De fapt la Raluca. Cu un an în urmă, cînd apăruse la ei în clasă, li se păruse tuturor rătăcită acolo din greşeală – arăta ca fetele de la şcolile din oraş, nu-njura şi-nvăţa toate lecţiile. În pauze vorbea doar cu fetele şi nu răspundea cînd băieţii strigau după ea. El avusese noroc şi-n ultimul trimestru, cînd diriginta le schimbase din nou locurile, nimerise-n bancă cu ea. La-nceput îl tratase cu răceală, stînd pe jumătate întoarsă cu spatele, apoi uitase de el şi-ncepuse să stea normal – o privea cu coada ochiului cînd scria absorbită în caiet, strîngîndu-şi buzele. Îi studiase atent mîinile cu unghii îngrijite, părul de culoarea mierii pieptănat lins şi puful auriu de pe tîmple. În ziua-n care-şi scăpase stiloul şi el îl prinsese din zbor îi zîmbise pentru prima dată. Atunci observase că ochii ei sînt de un albastru închis. În altă zi, cînd îşi uitase dinadins manualul acasă şi ea-l lăsase să se uite într-al ei, stătuse cel mai aproape de ea şi simţise mirosul părului ei. Puţin cîte puţin începuseră să vorbească. În ultima zi dinaintea vacanţei ea-i spusese că merge cu părinţii la mare – dintre oamenii pe care-i cunoştea el doar Kiss bácsi fusese o dată la mare, în tinereţe. De-atunci se gîndise la ea în fiecare seară, înainte de-a adormi. Pînă seara trecută.

Pe malul celălalt un bărbat trăsese o căruţă lângă apă, dînd-o cu spatele şi strunind calul. Apoi începuse să-ncarce nisip ud cu o lopată. Calul se mişca uneori încercînd să ajungă la nişte smocuri de iarbă şi-atunci omul striga la el. Era un cal mare şi roşu, cu vene umflate sub piele.

Cu o zi-nainte fusese cu Vizi la canal şi jucaseră oglinda pînă se-nserase. Îl văzuseră pe Lajos-beţivul întorcîndu-se de la pescuit şi cînd fugiseră să-l întrebe ce-a prins le arătase, în punga de plastic pe care-o ţinea în mînă, o ştiucă mare. Apoi, chiar cînd vroiau să plece acasă, apăruseră fetele cu covorul şi hotărîseră să mai stea puţin. Erau trei, de-aceiaşi vîrstă cu ei – după ce-l întinseseră pe jos aruncaseră apă peste el cu o găleată şi una începuse să-l frece cu o perie. Stătea în genunchi şi ei, din apă, îi vedeau chiloţii. Celelalte îi observaseră că se uită, şuşotiseră ceva şi rîseseră, apoi cea de pe covor îşi ridicase de tot rochia şi-şi băgase chiloţii în fund. Ochii i se lipiseră de fesele ei mici şi bombate şi, cînd Vizi ieşise din apă, el se codise strigînd după el să-l aştepte. Pînă la urmă n-avusese încotro şi ieşise şi el, încercînd să-şi ascundă slipul ridicat ca un cort, dar cînd trecuse pe lîngă ele observaseră şi-ncepuseră să rîdă. „Arată-mi şi-ţi arăt şi eu pizda!”, îi spusese cea de pe covor şi el o luase la fugă după Vizi, cu pantalonii şi adidaşii-n mînă, muşcat din spate de rîsetele lor. Înainte de-a adormi se gîndise cum ar fi fost să accepte şi i se făcuse foarte cald.

De cîteva minute trăgea lingura prin apă fără să se mai uite la ea. Bărbatul de pe malul celălalt terminase de-ncărcat nisipul, se urcase-n căruţă şi mînase calul pe drum. Privea în urma lui cînd lingura ajunse la un metru de vîrful lansetei şi săltă afară din apă. În urma ei o ştiucă scoase capul încercînd s-o apuce, atingînd-o doar, apoi se răsucise lovind apa cu coada şi se scufundase din nou. Îi văzuse limpede gura lată de o palmă, dinţii mărunţi şi ochii galbeni. Rămase uluit, privind în urma ei cu gura căscată, inima bubuindu-i înnebunită în piept.