Încep prin a lăuda strădania unor edituri (Polirom, Paralela 45, Curtea veche etc.) şi fundaţii (Hungarian Book Foundation etc.) de-a face cunoscută cititorilor români o literatură extraordinară, care din cauza prea marii apropieri şi-a unor metehne locale ar risca să ne scape – un demers care ne-ar putea trezi speranţele, care-ar putea să ne zgîndăre productiv orgoliul creator, să ne bage-n cap că se poate chiar dacă întîmplarea ne-a aruncat la marginea Europei. György Dragoman şi Attila Bartis sînt două exemple mai mult decît suficiente pentru a demonstra că literatura maghiară contemporană e una mare şi, mai ales, că o literatură est-europeană poate intra în circuitul mondial prin valoarea producţiilor sale (cărţile celor doi au fost traduse în toată lumea, György Dragoman aflîndu-se în momentul scrierii acestei cronici într-un turneu de promovare a romanului său în SUA). Laude se cuvin şi traducătorilor din această literatură, îndeosebi lui Ildikó Gabos-Foarţă, care-a reuşit să păstreze toate notele subtile ale Regelui alb, făcîndu-l să strălucească într-o limbă română superbă.
Regele alb, publicat de György Dragoman în 2005 şi apărut la noi trei ani mai tîrziu, e un roman din povestiri – chiar dacă fiecare capitol are o rotunjime minunată, rezistînd ca literatură şi fără susţinerea celorlalte, cartea rămâne un roman. Unul al copilăriei şi transformărilor, al cărui mare merit este simplitatea extremă – autorul reuşeşte să esenţializeze devenirile puştiului Dzsátá într-o suită impresionantă de momente cheie, 18 la număr ca şi capitolele cărţii. Acţiunea se petrece în Tîrgu-Mureşul anilor 80, oraşul de baştină al autorului – deşi toate numele străzilor sau instituţiilor au fost schimbate, urbea e uşor recognoscibilă celor cărora le e familiară. Deşi surprinsă într-un plan secund, prin remarce şi trimiteri indirecte (accidentul de la Cernobîl şi reacţia autorităţilor române, manifestaţiile de pe stadioane din zilele marilor sărbători comuniste, vizitele de lucru ale „tovarăşului” etc.) şi cîteva evenimente (devastarea magazinului alimentar de către mulţimea flămîndă şi furioasă care stătuse ore-ntregi la coadă, vizitele securiştilor şi criza de la cimitir), perioada istorică în care se scaldă Dzsátá constituie un fundal sumbru al tabloului vieţii sale. Pentru copilul de 11 ani mai importante sînt însă întîmplările mărunte, personale: furtul lalelelor din parc pentru mama sa, piesa de şah furată din casa ambasadorului şi cadoul primit de la bunicul nomenclaturist, concursul şcolar de trageri şi campionatul regional de fotbal, vinderea jucăriilor şi tunelul din piure de castane, femeia goală văzută clandestin la cinema şi concertul de păsări, ultima întîlnire cu bunicul şi-nmormîntarea acestuia. Ceea ce axează romanul, de la primul capitol care dă seama de dispariţia tatălui şi pînă la ultimul, în care acesta revine, e aşteptarea, speranţa care nu moare în sufletul copilului nici măcar atunci cînd mama lui s-a resemnat cu pierderea. Iubirea lui pentru acest tată care i-a povestit despre Amundsen, nevoia de el şi legătura invizibilă dintre cei doi sînt una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste dintr-o epocă literară în care demonizarea părinţilor a devenit loc comun.
Uimitoare este balanţa pe care-o păstrează autorul, în vocea personajului său, între inocenţa şi naivitatea exprimării şi maturitatea perspectivei – viziunea critică a adultului care şi-a înţeles copilăria se insinuează în vocea lui Dzsátá în tuşe fine, ironice, niciodată discordant sau fals. Puţinor autori le-a reuşit atît de bine păstrarea naivităţii autentice a unui personaj-copil, îmbogăţindu-l totuşi cu rezultatul unor distilări şi selecţii ulterioare. Dzsátá e un copil aparte, unul dintre acei sensibili care observă, care ţin minte. Deşi nu e nici pe departe un inadaptat, avînd aceleaşi preocupări ca toţii copiii de vîrsta lui, lumea lui e în primul rînd una interioară – ceea ce-l maturizează înainte de vreme e dispariţia inexplicabilă a tatălui, sărăcia în care se zbate împreună cu mama lui, nevoia de-a supravieţui într-o sociatate în care-au fost ostracizaţi şi aceea de-a rîmîne uman în ciuda lipsurilor, imperativul de-a lupta şi de-a învinge frica care se generează perpetuu în jurul său.
Cartea lui Dragoman va găsi o rezonanţă aparte în acei cititori care-au copilărit în Romînia anilor 80, apucînd ultimii ani ai comunismului, trăind apoi o uimitoare schimbare a lumii. Pentru aceia care-au jucat prinsea şi ascunsea în jurul blocului, care-au colecţionat cutii de chibrituri şi capace de bere, care s-au războit cu tuburi Bergmann pe şantiere părăsite şi-au jucat fotbal cu mingi de 18 lei, care-au fost duşi la cinema să asculte cuvîntările tovarăşului şi-au aşteptat să se ia curentul, care-au tresărit pentru prima dată în faţa unor fetiţe cu sarafane albastre şi ştrampi albi, care şi-au văzut părinţii siliţi să ducă o viaţă falsă, mutilaţi sufleteşte, pentru toţi aceştia Regele alb va fi o carte de căpătîi – cartea propriei lor copilării.
Publicat de mihaimateiu 