arta din jurul sinuciderii

Protagonistul Cărţii tuturor intenţiilor e paznicul unui parc auto de la marginea unei autostrăzi spaniole. Trăieşte singur, într-o rulotă, şi intenţionează să scrie o carte, dacă se poate într-o singură noapte. O carte despre sinucigaşi – mai exact despre scriitori sinucigaşi. Diverse-ntîmplări îl deturnează din intenţia sa – o boală a cărei observare minuţioasă îi captează atenţia, apoi oportunitatea de a da o raită prin Andalucia la volanul unui Lexus. Timp de aproape trei luni conduce la-ntîmplare, petrecîndu-şi nopţile în moteluri. Cartea se scrie în minte, la volan, pentru ca-n timpul opririlor să refuze cu-ncăpăţînare să se lase pusă pe foaie. Ceva-ceva totuşi se forţează să scrie („Dacă dragoste nu se face cu de-a sila, ei bine, literatură tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.”). Cînd călătoria ia sfîrşit o întîmplare providenţială îl trimite în Portugalia, ca îngrijitor al unei case părăsite. Soseşte şi prietena sa. O vreme reuşeşte în sfîrşit să scrie, febril. Ultimul capitol îl surprinde în altă parte – o altă vilă, pe care-o împarte cu o femeie depresivă şi cei 14 cîini ai ei. La urmă fuge, lăsînd-o să se sinucidă. Scapă cu viaţă. Poate şi cu cartea terminată.

Ideea sinuciderii e cea care axează tematic romanul – personajul e o enciclopedie vie a celor care-au ales moartea, gîndurile sale ajung inevitabil la „ultimul gest” (în ciuda pasajelor aproape eseistice dedicate Sylviei Plath, Virginiei Woolf, lui Horacio Quiroga, Witold Gombrovicz, Ingeborg Bachmann şi altora, cartea rămîne fără-ndoială un roman). Unul a cărui valoare stă în scriitură. Paradoxal, pasajele cele mai valoroase nu sînt cele despre sinucidere ci restul, pasajele de legătură, „umplutura”. Asta mă-ndeamnă să cred că tema sinuciderii îl bîntuia pe Marin de multă vreme, persistentă ca o obsesie adolescentină şi la fel de imobilă. La momentul la care a scris cartea el crescuse foarte mult ca scriitor şi ţesătura în care-a încorporat vechea obsesie e mult mai bună – romanul lui lasă impresia unei bijuterii de o lucrătură superbă în care sînt montate nişte pietre false. Chiar şi ca idee, „sinuciderea” e mai slabă în carte decît „literatura”. Nu cred că scriitorii pomeniţi sînt aleşi la-ntîmplare din noianul de sinucigaşi ai breslei şi poate într-o oarecare măsură Cartea tuturor intenţiilor poate fi citită şi ca un canon estetic al autorului, un elogiu adus maeştrilor: Beckett îi place atît de mult încît îl pomeneşte deşi s-a-ncăpăţînat să trăiască pînă la capăt; Decalogul perfectului povestitor al lui Quiroga, reprodus în întregime, e o lecţie superbă de literatură şi nu de moarte (în termenii acestui decalog, cred că tocmai sinuciderea e zgura din romanul lui Marin).

Am mai spus deja că valoarea cărţii o văd în scriitură – are ritm, tăietură precisă a frazei, nerv. Vocea e matură şi puternică, stilul definit. Sensibilitatea care-o animă pare-a fi aceea a unui om cu nervii dezveliţi, care percepe totul amplificat de sute de ori şi se-ntoarce mereu, într-un gest de apărare, spre interior. Ceea ce te-aştepţi la un moment dat să fie un „road story” e cu totul altceva, o călătorie interioară proiectată pe fundalul blurat al Andaluciei. Textualismul prezent din start nu e un pur artificiu formal ci slujeşte sensului cărţii, e subtil şi bine dozat. La fel parantezele care se deschid în text, care-l cresc fără a lăsa nici o clipă senzaţia de divagaţie (povestea tatălui, amintirile cu Iris, istoria stiloului etc.). Iată unul din multele pasaje care pot proba rafinamentul stilistic al autorului, puterea lui de-a atinge o multitudine de registre diferite (aici un aer subtil de realism magic): „Din îmbelşugatul negoţ al lui Rafael Ayuso Escobar nu mai rămăseseră decît luminile, ca nişte oribitoare dovezi ale decăderii. Cinci reflectoare şi nenumărate tuburi de neon luminaseră îmbătător autoturismele puse în vînzare, birourile şi rulota, dar acum lumina grea nu mai scotea în evidenţă strălucirea şi bunăstarea, ci cîteva hîrburi şi ce se mai nimerea: un vas pentru apa cîinilor, şuruburi şi chei, roţi, pete de ulei şi arareori un pahar din care băusem cafea şi-l uitasem în praf. Nouă ani prelatele colorate sub care se aliniau automobilele rezistaseră soarelui, vîntului şi ploii, dar cînd au cedat au făcut-o de o manieră impresionantă. Vîntul le-a sfîrtecat pe rînd, transformîndu-le în bucăţi lipsite de utilitate. Dezolarea locului în care mă aflam punea stăpînire peste mine. Viaţa mea semăna tot mai mult cu a tatălui meu. Ani întregi el păzise silozuri, depozite, ani întregi făcuse planuri pentru mine şi fraţii mei, ani întregi a băut de a stins. Era plin de intenţii. El ar fi fost mai nimerit să scrie o carte a tuturor intenţiilor.”

Debutul în proză al lui Marin Mălaicu-Hondrari e, fără-ndoială, o mare reuşită. Una care sper însă să nu-i fi epuizat toate intenţiile legate de literatură.

live@Insomnia, 11 februarie 2009, Cluj