Aşteptam să se termine, pentru asta venisem acasă cu două zile-n urmă – eram student la Cluj, visam c-am să devin scriitor, o revistă-mi publicase primul text. Ştiam că nu mai e nimic de făcut. Petrecusem ziua dinainte lîngă patul bunicii, văzînd-o cum se duce, seara plecasem să dorm acasă sigur că n-o mai prind în viaţă. Trăia însă cînd m-am întors, dimineaţa. Maică-mea stătuse lîngă ea toată noaptea, arăta răvăşită. La fel şi frate-meu. Noi eram tot ce mai rămînea din familie.
Am ajuns la 8, doctoriţa tocmai îi injectase morfina. A mai stat cîteva minute, apoi a plecat spunîndu-ne că nu mai e mult – părea mişcată, deşi o cunoştea pe bunica doar de un an, de cînd se mutase în casa lui Iszlai néni. Am condus-o pînă la poartă, era o zi frumoasă. Şi-a recăpătat stăpînirea, mi-a spus că nu mai poate face nimic, s-o chem doar pentru a constata decesul. I-am mulţumit şi m-am întors lîngă bunica.
Cu o zi-nainte mai deschidea încă ochii, o dată mi s-a părut că mă recunoaşte. Zîmbise. Acum pleoapele-i păreau lipite. În ultima săptămînă slăbise cumplit, dacă era să mă iau după faţa scofîlcită, cu gura surpată-năuntru şi ochii-afundaţi în orbite. Trupul ei era însă la fel de mare. Îl văzusem gol pentru prima dată-n viaţă cu doi ani în urmă, după operaţie, cînd o spălasem de cîteva ori cu un burete. Cu greu trecuse peste ruşinea asta. M-a uluit corpul acela uriaş, moale, cu pielea incredibil de albă şi fină – părea o statuie a fertilităţii, deşi născuse un singur copil. De dragul lui îşi revenise-atunci, acceptînd să mai trăiască o vreme. Nu ştia că va ajunge să-l îngroape – asta-i clătinase credinţa, o auzisem spunîndu-i preotului de la obraz că aşa ceva nu se face. Se referea la Dumnezeu.
M-am plimbat prin casă. De cîţiva ani nu mai era la fel, se rupsese ceva, o legătură invizibilă. Îmi luase ceva timp să-mi dau seama că bunica şi casa erau totuna. Mobilele vechi, hainele şi-aşterunturile din dulapuri, borcanele aliniate-n cămară, covata din baie, vasele din bucătărie, soba veche cu plită – trupul ei se prelungea-n toate obiectele, asta-nsemna de fapt „casnică”. Şi-atîta timp cît avusese putere, bunica-şi păstrase curat trupul ăsta mare. Acum era dezordine, murdărie chiar, vasele alandala, borcanele goale pline de praf, hainele-nvălmăşite. Singurul lucru care rămăsese neschimbat era mirosul din bufet, unde ţinea paharele şi cîteva poze cu noi. Un miros de cuişoare şi încă ceva, niciodată nu-mi dădusem seama ce – ceva vechi şi bine uns, cum erau cărţile de joc ungureşti pe care le păstra acolo. Am deschis vitrina şi-am inspirat puternic aroma aia, încercînd să mi-o întipăresc în creier. Ca la-mpărtăşanie, trup din trupul bunicii.
Pe la 9 a-nceput să horcăie – un sunet macabru, care te zgîria pe creier. Ne-am speriat. Frate-meo mai ales, nu putea suporta s-o vadă chinuindu-se. Se uita la ea şi repeta într-una „draga de ea”. Era înnebunit, crescuse acolo. Nici mama nu se putea opri din plîns – o iubea, o respectase toată viaţa, în ciuda divorţului şi-a tot căcatului de dup-aia. Pe mine mă obseda că se pierd toate poveştile pe care n-apucase să mi le spună – parcă mi-ar fi tăiat cineva rădăcinile.
Am ridicat un stor şi-am crăpat puţin geamul, să intre lumina şi mirosul perilor. Apoi am ieşit puţin în curte. M-am aşezat pe băncuţă, am aprins o ţigară. N-aveam stare. Am mers în grădină, m-am uitat o vreme la straturile goale. Am deschis portiţa, am trecut prin curtea părăsită a găinilor şi-am intrat în şopru. Un păianjen mare şi gras ţesuse-o pînză chiar la colţul uşii. Paradisul bunicului – rindele, ferăstraie, o menghină uriaşă de lemn, dălţi, ciocane. Cînd eram mic nu mă lăsa să intru acolo, ar fi fost în stare să-mi tăbăcească pielea dacă-i mişcam ceva din loc. Avea fixuri. Mi-am amintit dintr-o dată de crizele lui şi m-a pufnit rîsul. Rîdeam ca prostu în şopru, nu mă mai puteam opri. Bunica murea în casă. Pînă la urmă m-am întors.
Ultima oară-mi povestise de război, cînd trăiseră-n Ungaria. Trecuse frontul, ruşii se purtau mai rău ca nemţii. Bunicul era la lucru cînd au venit soldaţii şi-au adunat cîteva femei să le spele – nu altceva, doar să le spele izmenele. Probabil se şi distraseră. După cîteva ore, cînd s-a-ntors acasă, şi-a găsit bărbatul foc şi pară: „Unde-ai fost? Cu cine? Arată-mi!” Şi-a luat tesla cu el. Bunica l-a condus cîteva străzi mai încolo, la o casă-n podul căreia întinseseră hainele. Era şi un soldat, dar s-a ascuns după uşă, bunicu nu l-a zărit. Îşi pierduse minţile, a smuls sforile şi-a tăvălit albiturile-n praf, înjurînd de toţi dumnezeii. Apoi şi-a luat nevasta de-o aripă şi s-a-ntors acasă. Pe drum a dat nas în nas c-un ofiţer şi-a rugat o vecină să-i traducă că-l fute-n gură pe el şi tot neamul lui de căcănari, care nu-s în stare să-şi spele singuri izmenele. Nu se-ntîmplase nimic, poate femeia spusese altceva.
Nici nu mai ştiam de cînd începuse horcăiala. O oră, poate două – părea o veşnicie, parcă ne-ar fi sfredelit timpanele. De la o vreme mi se năzărise că sună de parc-ar face sex şi gîndul ăsta nu-mi mai dădea pace. Apoi brusc s-a oprit, un geamăt prelung şi gata, linişte. Frate-meu a strigat, s-a repezit spre ea hohotind. Am văzut că l-a auzit – cu un efort inuman de-acum s-a-ntors, pieptul i s-a umflat greu, scîrţîind. A-nceput iar horcăiala. Nu mai puteam suporta. Am ieşit din cameră, în bucătărie, dar se-auzea şi-acolo. Am intrat în baie şi-am închis uşa după mine.
M-am aşezat pe grătarul de la vană şi mi-am aprins o ţigară. Încă auzeam horcăitul. Luasem de pe bufet un pix şi un plic albastru, am început să scriu. Asta mi-a venit: „Moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemînd aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa că am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgîndu-se-n chiuvetă pînă cînd zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pîntecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pămîntul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurînd un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pămînt şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra…”
Am mai fumat o ţigară. Mă simţeam dintr-o dată liniştit, horcăitul nu mă mai deranja. Am pus plicul în buzunar şi m-am întors în cameră. M-am aşezat pe un scaun lîngă pat şi m-am uitat la ea pînă s-a terminat. Frate-meu s-a repezit iar dar l-am prins în braţe, i-am îngropat faţa în umărul meu şi i-am zis blînd „Las-o! Las-o să se ducă, n-o mai chinui!”. A izbucnit în plîns dar am reuşit să-l scot din cameră, am tras-o şi pe mama de braţ. Plîngeau amîndoi dar tot am mai auzit suspinul de uşurare al bunicii.
Apoi nu s-a mai auzit nimic din cameră, doar o turturea pe acoperişul cămării. Şi durerea noastră vie.
Publicat de mihaimateiu 