Ixi

Trecuseră aproape două luni de cînd nu-l văzusem pe frate-meu şi m-am bucurat cînd m-a chemat la o cafea, a doua zi după ce mă-ntorsesem acasă. Ne-am dat întîlnire în centru la McDonald’s şi m-am plimbat pînă acolo, admirînd ultimele lucrări de-nfrumuseţare ale oraşului. Era plăcut, poate prea cald pentru februarie dar mie-mi convenea, nu suport iarna şi frigul. Credeam c-o să fim singuri dar cînd a parcat maşina lîngă trotuar am văzut-o pe nepoată-mea tronînd în scăunelul montat pe bancheta din spate şi-alături de ea pe Victoria, care-l ţinea în braţe pe Luca – Victoria e soţia lui Alex, un prieten de-al nostru. Cumnată-mea nu mai iese din casă de cîteva luni.

Am mers la Chelsea, spuneau că e singurul loc în care se pot distra şi copiii. Ne-am aşezat la o masă mare din aripa pentru fumători şi-am început să dezbrac Popa – nu mai ţin minte cum s-a ales nepoată-mea cu numele ăsta, dar i se potriveşte de minune, ceva ce ţine de atitudine. I-am scos căciula şi fularul, apoi m-am chinuit o vreme cu nasturii cojocelului. Dedesubt avea cel puţin trei bluze una peste alta, pe care frate-meu a zis să i le las – frigul e una din obsesiile cumnată-mii, iar el nu vrea să-şi creeze probleme. Am comandat cafele, apă şi şuculeţ-uri unui chelner amabil, care le-a zîmbit complezent copiilor. Ei nu l-au băgat în seamă şi-au plecat ţinîndu-se de mînă să se joace “la canapele”, în zona pentru nefumători. După ce mi-am preparat cafeaua şi-am aprins o ţigară am încercat din răsputeri să leg o conversaţie – din cinci în cinci minute însă Victoria sau frate-meu se ridicau şi mergeau să verifice dacă totul e-n regulă, apoi îi comunicau şi celuilalt. de-asta nu-mi plac ieşirile cu copiii, toate discuţiile se-ntrerup brusc şi uită să mai fie reluate, ajungînd să se destrame. Ultima dată cînd s-a dus să vadă ce fac ăia micii, Victoria i-a găsit la toaletă încercînd să pornească robinetul cu senzor al unei chiuvete şi i-a adus înapoi la masă. Au stat liniştiţi cam două minute, cît au luat fiecare cîte-o gură de suc. Apoi pe Luca l-a apucat o criză de iubire şi, ca-ntotdeauna cînd se-ntîmplă lucrul ăsta, a-nceput să se trîntească în nepoată-mea şi s-o lovească, zîmbindu-i cu toţi dinţii pe care-i are. Deşi e mai mare şi-ar putea să-l pună uşor la pămînt, Popa se sperie de fiecare dată, se crispează şi priveşte-n gol, scoţînd nişte scîncete agasate. Degeaba-i repetă frate-meo că Luca o iubeşte, îndemnînd-o să-i dea un pupic – e ultimul lucru pe care l-ar face Popa în viaţa asta. Am ajutat-o să se urce pe scaunul de lîngă mine – şi-a luat sucul cu ambele mîini, a băgat paiul în gură şi-a stat aşa vreun minut, fără să soarbă, supraveghiind duşmanul peste masă.

Abia cînd a fost sigură că nu mai e nici un pericol s-a lăsat să alunece de pe scaun şi-a pornit singură în expediţie, bălăngănindu-şi braţele. E foarte amuzantă cînd încearcă s-o facă pe niznaiu, gesturile ei au ceva ce-mi aminteşte de Chaplin. În partea din spate a restaurantului mai e o sală care se deschide doar seara – acum lumina era stinsă şi Popa s-a oprit în prag, neîndrăznind să intre. Am mers după ea pentru a-l scuti pe frate-meu de un drum, dar nu vroia să se-ntoarcă la masă. Vedeam c-o atrage încăperea aia şi m-am gîndit că nu-i rău să se-obişnuiască cu întunericul, aşa c-am luat-o de mînă şi-am făcut cîţiva paşi înăuntru. După cîteva secunde am început să desluşim tablourile de pe pereţi şi mesele cu scaunele ridicate deasupra – am mers încet printre ele pînă-n fundul sălii, unde-am dat peste o banchetă capitonată întinsă pe toată lungimea peretelui. Popa s-a urcat de-a buşilea pe ea, apoi s-a ridicat în picioare şi s-a plimbat prudent dintr-un capăt în celălalt. I-a plăcut, nu mai vroia să coboare şi a-nceput să ţopăie ţinîndu-se de mîinile mele. N-am foarte multă răbdare cu copiii şi vroiam să-mi termin cafeaua, aşa că pînă la urmă am recurs la un truc ca s-o dau jos de-acolo fără scandal – i-am propus să facem avionul şi, înainte s-apuce să cîntărească, am prins-o de sub braţe şi-am ridicat-o în aer, executînd cu ea cîteva volte largi. Apoi am aşezat-o jos şi fără s-o las să se dezmeticească am început să sărim amîndoi ca iepuraşii, avînd grijă să nu se lovească cu capul de un colţ de masă. Nici nu şi-a dat seama cum am ajuns înapoi la masă. De cum m-am aşezat însă a-nceput să mă tragă de mînă, ignorîndu-l complet pe frate-meu care-i zicea să mă lase-n pace. Vroia înapoi şi-a trebuit să-i promit că mergem după ce fumez o ţigară – abia atunci s-a potolit, s-a urcat pe scaun şi a-nceput să soarbă prin pai, uitîndu-se la ţigara mea.

Urma să mai rămîn o zi în oraş şi l-am întrebat pe frate-meu dacă vrea să mergem la pescuit. Mi-a spus că nu poate pleca de-acasă fără scandal – detest s-aud genul ăsta de replică la un bărbat, mai ales dacă-şi mai dă şi ochii peste cap a neputinţă, dar am reuşit să-mi reprim orice comentariu. I-am privit doar cearcănele şi ridurile, ciudate pe faţa lui de copil, şi-am încercat să nu mi se facă milă de el. Îl luase-n braţe pe Luca şi-i dăduse cheia de la maşină să se joace, iar Victoria-i privea zîmbind – pentru prima dată mi-a trecut prin cap că ar putea fi ceva între ea şi frate-meu şi m-am întrebat cum ar reacţiona Alex la chestia asta. M-a trezit din gînduri Popa, care-a-nceput să mă tragă de mînă în clipa-n care-am strivit chiştocul în scrumieră. Îi promisesem aşa c-am lăsat-o să mă tragă după ea. De cum am ajuns în sala întunecată a cuprins-o o bucurie de nedescris – sărea într-una, s-a tîrît în patru labe dintr-un capăt în altul al canapelei, scotea mici chiote de satisfacţie. Cînd s-a mai liniştit s-a proţăpit în faţa mea şi m-a-ntrebat ce-i aia – îmi arăta un fel de pătrat făcut cu degetele ambelor mîini. I-am zis că-i o fereastră şi asta a-ncîntat-o la culme, a-ncercat chiar să-şi scoată capul prin ea dar nu-ncăpea. Am continuat să facem tot felul de forme şi să ne-ntrebăm cu ce seamănă – mă minunam că lucruri atît de simple o pot face fericită. La un moment dat s-a oprit brusc, m-a apucat de mînă şi mi-a şoptit la ureche: “Acum vine Ixi!”. Deşi ştiam despre cine vorbeşte am simţit un fior rece pe spinare – Ixi e-o nenorocită de jucărie de pluş cu care doarme de cînd s-a născut, un cal sau ren care-a ajuns cu timpul să arate ca o cîrpă de şters pe jos. I-am spus din reflex că Ixi e-acasă şi n-are cum să vină dacă nu-l aduce ea, dar mi-am dat seama că nu mă ascultă – începuse iar să se joace, fredonînd un soi de melodie. Nu părea speriată aşa că m-am liniştit şi eu şi-am întrebat-o în treacăt ce face Ixi. A arătat cu degetul un loc de pe canapea, fără să privească încolo, şi mi-a spus că stă acolo – tocmai o-ntrebase ce facem, ea-i spusese că facem forme, iar acum făcea şi el. Nu-mi convenea deloc situaţia, dar am reuşit să-mi reprim dorinţa de-a o scoate afară, la soare. M-am aşezat pe un scaun, încercînd să nu mă mai uit spre canapea, şi-am început s-o descos în legătură cu Ixi. Cel mai ciudat mi s-a părut că dimineaţa se trezeşte după Popa – aş fi pariat pe orice că e genul matinal.