interviul

Se ridică şi opreşte camera. Nici o grimasă de uşurare pe faţa bătrînului – e la fel de liniştit ca la-nceput, acelaşi zîmbet binevoitor, uşor amuzat. El în schimb se simte frînt. Şi furios – o enervare care crescuse inexplicabil în timpul discuţiei, provocîndu-i cîteva remarce tăioase. Contrar obiceiului nu-l mai invită în oraş – îi oferă doar o cafea, anticipînd refuzul, apoi începe să-şi adune lucrurile. Ştie că e nepoliticos, dar simte nevoia ciudată să-l jignească. Bătrînul îl priveşte cîteva clipe, apoi se ridică, îşi ia ziarul sportiv de pe măsuţă şi se-ndreaptă încet spre uşă. Face un efort să-şi recapete buna cuviinţă, să-i mulţumească pentru interviu şi să-l conducă pe culoar pînă la ieşire. În aerul plăcut al serii se linişteşte – un rîu lat de lumini colorate se scurge-ncet pe carosabil, bătrînul devine rapid un anonim pe care-o să-l înghită curînd şuvoiul trecătorilor. Caută o formulă de despărţire cînd acesta-i întinde mîna, mulţumindu-i scurt pentru invitaţie, după care se-ndepărtează. Priveşte o vreme-n urma lui – păşeşte fără grabă, relaxat, privind oamenii şi clădirile cu interesul unui turist.
Întors în birou se-aşează pe unul dintre fotolii şi-şi goleşte paharul cu apă privind în gol. După cîteva minute se ridică, scoase minidiscul din cameră, îl bagă într-o carcasă şi-apoi în servietă. Mai ia un dosar şi-o agendă şi aranjează restul hîrtiilor pe colţul mesei. Din prag mai priveşte o dată în urmă, verificînd totul, apoi stinge lumina şi iese. Portarul îl salută respectuos iar el îi aruncă un „serviciu uşor” înainte de-a urca în lift. BMW-ul negru, curat şi lucios, e singura maşină din parcare. În timp ce-şi aşează servieta pe bancheta din spate apelează un număr de pe mobil – îi spune soţiei c-a terminat mai repede şi vine direct acasă, întrebînd-o dacă trebuie să ia ceva de pe drum. Răspunsul, un vechi joc al lor, nu-l face să zîmbească ca de obicei. După ce-nchide scapă chiar o înjurătură – întîlnirea asta l-a dat peste cap ca pe un puşti de liceu. „Şi chiar nu-i cazul, se gîndeşte. Paştele mă-sii!”

La 40 de ani e redactor-şef al celei mai apreciate reviste glossy pentru bărbaţi – una-n care poţi citi texte excelente, nu doar reclame stupide, topuri ale femeilor sexy şi metode de-a-ţi mări bicepşii. Articolele lui, care dau de obicei şi coperta fiecărui număr, sînt despre bărbaţi de succes, care-au făcut performanţă într-un anumit domeniu: artişti, cineaşti, oameni de afaceri, jurnalişti, creatori de modă, sportivi, rareori politicieni. Deşi pornesc de la interviuri, textele sînt concepute ca nişte povestiri al căror stil cool a devenit o marcă personală – invitaţii devin personaje, la fel cum devine şi el un ins care-aduce cu Peter Marlowe, eroul adolescenţei sale detectivistice. Interviurile le face în biroul personal de la sediul revistei, înregistrînd discuţia cu o cameră digitală – revederea atentă a filmării îl ajută-ntotdeauna să surprindă mai bine personalitatea invitaţilor.
Auzise despre bătrîn pentru prima dată cu cîteva luni în urmă, de la un fost coleg de facultate cu care băuse cîteva pahare – i-l prezentase ca pe un veritabil Cassanova, un ins fermecător, inteligent şi discret pe care-l cunoscuse la un cocktail. Apoi întîmplător auzise numele lui pomenit de o colegă, o remarcă care-i stîrnise o uşoară invidie şi curiozitatea. Internetul îi furnizase prea puţine informaţii despre el – economist, fost manager general al unei companii destul de importante, în prezent acţionar şi membru al consiliului director. Dacă exista într-adevăr o latură de Don Juan a vieţii sale nu era de notorietate – nici un scandal, nici o informaţie. Necăsătorit. Hotărîse să stabilească o-ntîlnire în care să decidă dacă merită sau nu să-l invite.
Bătînul acceptase şi se-ntîlniseră la o cafenea din centru. Fusese de-ajuns o privire ca imaginea de moş libidinos pe care şi-o făcuse despre el să i se şteargă complet din minte – ştia că are-n jur de 60 de ani dar părea de 50, înalt, fără urmă de burtă, cu părul grizonat tuns extrem de scurt şi mustaţă pe oală prelungită într-un cioc lat. Trăsături pregnante, haine de un bun gust desăvîrşit – un bărbat într-adevăr frumos, bine conservat. Ceea ce-l impresionase însă cu adevărat fusese enorma lui vitalitate şi forţa pe care-o degaja – vorbea calm, oarecum tărăgănat, dar apăsat, privindu-l mereu în ochi cu o curiozitate nemascată. Discutaseră despre muzică, literatură, politică şi criza economică – bătrînul se mişca cu uşurinţă-n orice zonă, zîmbind subţire la orice nouă provocare, dînd-şi seama că e testat. Spre sfîrşitul întîlnirii reuşise s-atingă şi punctul fierbinte – aflînd că nu fusese niciodată căsătorit insistase.
- Am auzit multe despre dumneavoastră şi de fiecare dată vi se făcea o aură de mare
cuceritor…
Bătrînul zîmbise înclinîndu-şi capul, o confirmare nici modestă nici arogantă, iar el riscase plusînd:
- Aţi fi dispus să abordăm şi-acest aspect în interviu?
Timp de cîteva clipe bătrînul îl studiase atent, apoi zîmbise din nou, parcă amuzat.
- Am o vagă bănuială că e aspectul care vă interesează cel mai mult. Nu mă
deranjează să vorbim doar despre asta, dacă doriţi.
Încercase să protesteze, dar omul devenise brusc foarte ferm.
- Domnule Stanciu, vă cunosc revista, am citit deseori cu plăcere articolele
dumneavoastră. Ştiu că scrieţi doar despre oameni care excelează în ceva – femeile sînt singurul „domeniu” care m-ar face eligibil.
- N-aş vrea să vă simţiţi jignit.
- Singurul lucru care m-ar jigni ar fi ipocrizia. Nu mi-e ruşine cu ceea ce sînt, e o alegere personală. Departe de a mă simţi ofensat, invitaţia dumneavoastră mă onorează.

Parchează maşina-n faţa casei, coboară şi-şi ia servieta din spate. Urcă-ncet treptele tocite ale imobilului vechi şi se-opreşte în faţa unei uşi de pe palierul primului etaj. Îşi caută cheile, deschide şi intră într-un hol înalt, luminat de o lampă cu picior – strigă din reflex un salut şi vocea soţiei îi răspunde din living, peste sonorul televizorului. Se descalţă şi răcoarea gresiei îi transmite un fior de plăcere. Simte, ca de fiecare dată cînd intră în casă, o mică-ncîntare – mai mult decît un sentiment de confort, ceva ce pare-a fi propriu acelui spaţiu, respirabil doar în interiorul lui. E casa pe care şi-o dorise dintotdeauna, din copilărie – casa pe care-avusese norocul s-o găsească şi să şi-o permită, în care se simţise minunat din prima zi.
Soţia sa stă turceşte pe canapea, urmărind o emisiune de ştiri. Alături, într-un bol, au rămas cîteva boabe de popcorn neexplodate. Se-apleacă deasupra ei şi-o sărută, poate mai tandru decît de obicei – ea-i trece mîna prin păr, fără să-şi desprindă ochii de ecran.
- Ţi-e foame?
- Am mîncat în oraş. Cum a fost azi?
- Plicticos, nimic special. La tine?
- Ciudat, interviul. Aş vrea să-l revăd, poate scriu ceva. Să văd dacă merge.
- Ok!
Trece-n camera de alături închizînd uşa în urma sa, îşi aşează servieta pe birou şi porneşte laptopul. Între timp îşi scoate sacoul şi iese pe balcon – e un balcon mic şi rotund, pe colţul clădirii, care-l făcuse să se-ndrăgostească de apartament din clipa-n care-l văzuse. Rămîne-o vreme sprijinit de balustrada de ciment, inspirînd aerul plăcut al începutului de noapte. Întors în cameră scoate minidiscul din servietă şi-l bagă în laptop, îşi desface cravata şi-o atîrnă de spătarul scaunului, apoi se-aşează. Deschide filmul şi-opreşte pe primul cadru cu bătrînul, studiindu-i încă o dată hainele – purta un costum galben de stofă moale, uşoară, o cămaşă-n dungi zigzagate, albe şi-albastre, şi-o cravată incredibilă, tricotată, maro roşcat cu dungi orizontale galbene, tot zigzagate. Capătul lat era tăiat drept şi cu cîţiva centimetri mai scurt decît celălalt şi de sub reverele sacoului se vedeau bretelele – nu mulţi ar fi avut curajul unei asemenea ţinute. Porneşte din nou player-ul şi sare peste prima parte a discuţiei.

- Cum aşa, n-aţi fost niciodată îndrăgostit? N-aţi simţit niciodată că nu mai puteţi trăi fără să fiţi lîngă femeia iubită în fiecare secundă?
- Ba da, desigur! Eram foarte tînăr. Credeam atunci că iubirea e totul, singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Simţeam că vine de undeva… de sus, că are un sens profund, metafizic. Mă afectaseră toate poveştile citite. Cu timpul însă mi-a trecut, am căpătat asupra iubirii o perspectivă mult mai… pragmatică. Una nesuferită pentru majoritatea prietenilor mei.
Zîmbise la ultima remarcă dar el se abţinuse de la orice comentariu, forţîndu-l în felul acesta să continue.
- Am ajuns s-o văd ca un cumul de atracţii, nevoi satisfăcute şi dependenţă. La care se-adaugă de multe ori o doză considerabilă de frică – frică de singurătate, de proprii demoni, de alte lucruri. La momentul cînd am descoperit asta nu mă-mpăcam prea bine nici cu frica, nici cu dependenţa – încercam să-mi testez limitele, ultimele, şi-am ales să trăiesc singur. Vroiam să văd ce-mi lipseşte. Aşa am descoperit că singurătatea nu e nici pe departe grozăvia pe care sîntem învăţaţi s-o credem şi că, pentru anumiţi oameni, ea poate fi preţul libertăţii.
- Şi nu v-aţi îndoit niciodată? Nu v-aţi temut că viziunea asta, care v-a-ndemnat să alegeţi singurătatea, ar putea fi greşită? Majoritatea oamenilor cred că iubirea ţine de suflet, că trebuie să fie mai mult decît suma unor…
- Domnule Stanciu, nu mă preocupă ce „ar trebui” să fie iubirea pentru ca oamenii să se simtă împăcaţi. Aşa cum nu mă preocupă problema lui Dumnezeu şi nu-mi asum o credinţă doar pentru a-mi linişti o altă frică. Eu pot trăi cu gîndul că nu e absolut nimic „dincolo”, că tot ce avem e „aici”. Ba chiar convingerea asta a sporit enorm gustul fiecărui lucru pe care l-am făcut în viaţă.
- N-aş vrea să intrăm într-o dispută pe tema credinţei, remarc doar că viziunea dumneavoastră pune la-ndoială concepte fundamentale ca familia, căsnicia… Ce propune-n schimb?
- Libertatea. Trăirea în prezent. Curiozitatea, gustul pentru neprevăzut. Plăcerea.
- La ce fel de libertate vă referiţi?
- Mă tem că nu pot explica. Cred că fiecare simte într-un fel cînd îşi pierde libertatea, chiar dacă nu-ntotdeauna e pregătit s-o şi recunoască. Faceţi un sondaj printre oamenii căsătoriţi şi veţi vedea că majoritatea trăiesc un vag sentiment de… privare de libertate.
- Dar avantajele? Toate-acele lucruri care-apar cînd doi oameni aleg să-şi împartă viaţa: respectul, comunicarea, înţelegerea…
- E trist cînd e nevoie de ani de zile pentru a ajunge să respecţi un om. Cît priveşte comunicarea, mulţi dintre cei care pot spune „ştiu ce vrea înainte să deschidă gura” nu gustă neaparat lucrul ăsta. Înţelegerea e cu totul altceva – am văzut oameni care-au trăit împreună o viaţă fiind incapabili să-şi cunoască nevoile. Rămîn la părerea că altele sînt resorturile căsniciei – nevoia de previzibil, de siguranţă pînă la urmă. E normal să existe priorităţi şi, de la o anumită vîrstă mai ales, siguranţa şi expectabilul să prevaleze în faţa plăcerii şi surprizei.
- Nu şi-n cazul dumneavoastră.
- Nu!

Opreşte imaginea şi priveşte-atent chipul bătrînului – simte că iar se enervează, e ceva găunos în toată pălăvrăgeala asta. Şi-l calcă pe nervi tocmai siguranţa asta a oamenilor. Se ridică, deschide uşa şi trece spre bucătărie. Soţia sa s-antins pe canapea, cu capul sprijinit de-o pernă uraşă.
- E Rashomon pe Cultural. În congelator găseşti îngheţată.
- Aş bea un pahar de vin.
Scoate din frigider o sticlă de vin alb, începută, astupată cu un dop de metal.
- Îţi pun şi ţie?
- Nu, merci!
Ia un pahar şi sticla şi se-ntoarce, oprindu-se o clipă-n spatele canapelei. Pe ecran Toshiro Mifune să tăvăleşte pe jos, pradă unei crize de isterie. Fără să-şi întoarcă capul soţia-i spune:
- După film mă culc. Mîine am o zi tîmpită.
- Vin şi eu, nu cred să stau foarte mult.
Se-ntoarce-n cameră şi-nchide uşa. Se-aşează la birou şi-şi toarnă în pahar, apoi porneşte din nou player-ul.

- Am citit undeva o versiune răsturnată a mitului lui Don Juan – un tip incapabil să se decidă şi să-şi asume decizia. Cum vi se pare?
- Nu m-am considerat niciodată un Don Juan, dar înţeleg la ce vă referiţi. Vedeţi, am luptat şi eu toată viaţa pentru ideea de responsabilitate asumată – e însă o diferenţă de viziune asupra a ceea ce-nseamnă responsabilitatea. Probabil cel care-a scris asta se referea la ultima şi cea mai mare dintre ele, perpetuarea speciei.
- Şi nu e aşa?
- Reproducerea e un instinct care funcţionează oricum, căsnicia e doar o formă de a-l disciplina. Şi, desigur, marele ei „avantaj” e crearea acelui mediu de care are nevoie un copil. Personal cred că un copil poate creşte la fel de bine şi altfel – ceea ce face dificil lucrul ăsta e tocmai credinţa generală că e nevoie de o familie, presiunea enormă ce-apasă asupra celor ce nu au.
Face o pauză, apoi continuă.
- Am fost crescut şi educat de femei, le-am înţeles întotdeauna foarte bine. Şi-am fost întotdeauna atras de ele. În clipa în care mi-am descoperit sexualitatea am ştiut ce mă atrage, ce caut, ce-mi doresc. Cred că e ceva cu care te naşti, o vocaţie, la fel cum alţii au pentru pictură, muzică sau orice altceva. Mă bucur enorm că i-am dat şansa să se împlinească – cred că e lucrul pe care-l puteam face cel mai bine. Am ajuns să văd în sex gestul uman cel mai complex şi totodată cea mai înaltă trăire estetică. Mulţi vorbesc la fel despre creaţie, în artă – cred totuşi că e ceva fundamental diferit… În fine, din clipa-n care mi-am conştientizat „vocaţia”, această atracţie căreia cu greu mă puteam opune, am considerat mult mai „responsabil” să-mi asum singurătatea. Ideea adulterului, cu care multă lume se-mpacă uşor, mi se pare de un penibil absolut. Duce la minciună, la ascundere, la scindare. Cunosc mulţi bărbaţi care fac asta şi nici unul nu trăieşte o satisfacţie reală – plăcerea se-amestecă cu vinovăţia, cu teama de-a nu fi descoperit, cu regretul. E ceva ce vine din indecizie, din frica asumării unei condiţii, şi duce la suferinţă.

Pune din nou pe pauză, se ridică şi face cîţiva paşi prin cameră cu paharul în mînă. Curvarul bătrîn avea dreptate, Cu ani în urmă, cînd îşi înşelase soţia, se simţise mizerabil s-o mintă – apoi trăise săptămîni întregi cu senzaţia oribilă că ea ştie, i se părea că vede asta-n ochii ei. Decisese lucid să renunţe, mulţumindu-se cu viaţa sexuală monotonă şi lipsită de intensitate a căsniciei. Încercase-n schimb să pluseze pe-nţelegerea perfectă dintre el şi soţia lui, pe umorul care-i salva de cele mai multe ori din capcana plictiselii şi pe tandreţea caldă şi liniştită a serilor petrecute împreună. Rareori în concediu decorul unui hotel sau o plajă pustie le trezea simţurile amorţite. Se opreşte-n dreptul ferestrei, privind în noapte şi sorbind din pahar. E un om matur, care-a luat o decizie pe care şi-a asumat-o. Atunci de unde frustrarea care crescuse-n timpul interviului? De unde tulburarea şi întrebările stupide care-i apar în cap? De unde şi dorinţa asta de-a bea de unul singur, parcă în ură? În cele din urmă se-ntoarce în faţa calculatorului, aşează paharul pe masă şi porneşte imaginea.

- Ce fel de femei v-au stîrnit interesul?
- Din fericire n-am avut niciodată standarde legate de aspect sau personalitate – cred însă c-am fost atras întotdeauna de cele pe care le-am simţit vii. Deschise, libere, curioase. E absolut superb cînd în prezenţa ta o femeie timidă se deschide, înfloreşte, îşi capătă încrederea în propria-i frumuseţe şi putere de seducţie, cînd o femeie cuminte înnebuneşte sau cînd o femeie obişuită să domine se-mblînzeşte şi pentru o clipă lasă jos armele, dezvelindu-se vulnerabilă – înseamnă că le-ai cîştigat încredere şi pentru mine asta-a fost întotdeauna o imensă satisfacţie.
- Metode de seducţie?
- În prima fază actul seducţiei n-are nevoie de cuvinte. La un moment dat se-ajunge totuşi la ele, şi-atunci mulţi oameni sînt tentaţi să spună ceea ce cred că celălalt aşteaptă să audă. E un lucru pe care l-am evitat întotdeauna, am preferat ca cuvintele să simplifice, să limpezească – am spus de exemplu de fiecare dată că nu caut iubirea, cu atît mai puţin o relaţie. Că sînt, în schimb, un mare admirator al aventurii. Chiar dacă asta alungă jumătate din femei. Apropo, v-aţi gîndit vreodată de ce termenul de aventură are-o conotaţie atît de negativă cînd e vorba de bărbaţi şi femei? Desemnează ceva lipsit de substanţă, futil, condamnabil. PE cînd în orice alt domeniu eşti îndemnat mereu să nu ratezi marea aventură, să nu-ţi pierzi spiritul de aventură…
Îşi aminteşte că zîmbetul bătrînului îl călcase pe nervi.
- Ce-nţelegeţi mai exact printr-o aventură?
- Presupun că e o-ntîlnire între un bărbat şi o femeie care implică un anume risc. Ceea ce cred c-o deosebeşte esenţial de o relaţie e lipsa proiecţiilor de viitor, conştiinţa faptului că se-ntîmplă ceva, nu începe ceva. Cred că relaţiile, presupunînd o continuare, devin o permanentă aşteptare – stimulează imaginaţia, care-ncepe sa proiecteze „viitorul relaţiei”. În afară de faptul că mintea e în felul ăsta mereu cu un pas înainte, ratînd prezentul, se-ntîmplă ca realitatea să se-ncăpăţîneze să nu respecte scenariile, şi-atunci apare suferinţa. Mi se pare de-a dreptul masochist. Aventura în schimb e asemenea unei bule – un timp aparte, desprins de timpul norma, ceea ce e pentru credincioşi sărbătoarea. Profunzimea ei stă în intensitate –nu doar cea a trăirii sexuale, a întregii întîlniri: alerteţea creierului şi rapiditatea luării deciziilor, de cît de mult poţi dărui pe loc, fară siguranţa continuării. Satisfacţia cunoaşterii unui om, a încrederii în el, a abandonării în faţa lui – riscul pe care ţi-l asumi, bazîndu-te pe flerul tău în materie de oameni.
Avusese vag sentimentul că bătrînul îl ia peste picior şi asta-l făcuse să riposteze.
- Majorităţii oamenilor relaţiile pasagere, chiar dacă nu-nseamnă adulter, le lasă un gust amar, un sentiment de dezamăgire.
- Din cauza aşteptărilor. Se gîndesc că „trebuie să fie mai mult decît atît” şi majoritatea-nţeleg prin asta continuare, durată. Dacă aşteptările ar fi legate doar de momentul în sine, sentimentul de mulţumire ar avea mai multe şanse. Asta-nseamnă însă s-ajungi să-şi placă ceva tocmai pentru că mîine nu va mai fi, pentru că e acum, aici, fragil, unic. De exemplu simt o bucurie violentă de fiecare dată cînd conduc şi trec pe lîngă un lan de floarea soarelui – n-am oprit însă niciodată pentru a culege cîteva.
- Ce v-au oferit toate femeile pe care le-aţi cunoscut?
- În primul rînd plăcere, o imensă plăcere. Dorinţa cea mai puternică a timpurilor noastre, nu!? Ceva ce le-am oferit la rîndul meu, sporindu-mi în felul acesta propria plăcere. Repet, nu e vorba doar de sex – respectul cu care tratezi o femeie îi poate dubla plăcerea, iar ceea ce cred că o face cu adevărat fericită e senzaţia că, fie şi pentru o clipă, se află în centrul universului tău, că e tot ce contează. Senzaţia asta le-am oferit-o tuturor femeilor cu care-am fost. Spun senzaţie pentru că e ceva ce nu poate să dureze – doar punctual un om, un bărbat cel puţin, poate orbita în jurul altuia. Viaţa înseamnă mult mai mult, nu!?
Nu spusese nimic şi bătrînul continuase, încercînd parcă să nu-l jignească:
- Pînă la urmă contează mulţumirea, împăcarea noastră cu ceea ce sîntem şi am făcut. Sentimentul împlinirii.

Opreşte imaginea şi priveşte-ndelung chipul bătrînului. Apoi îşi toarnă restul de vin din sticlă şi iese pe balcon. Soarbe din pahar privind în lungul străzii la becurile galbene, înconjurate de halouri luminoase. E un cartier liniştit, în care lumea doarme la ora asta – gîndul că în curînd o să doarmă şi el devine dintr-o dată nesuferit.