3×3 pe 2009

Am căpătat de ceva timp obiceiul ca la sfîrşitul fiecărui an să trag o linie şi să văd ce rămîne – o fac mai degrabă involuntar, în minte, fără să apelez la foaie şi creion. Dincolo de realizările personale sînt întotdeauna cîteva filme, cărţi şi albume de muzică care m-au marcat în mod special (binenţeles, sînt şi alte lucruri, cum ar fi meciurile de box sau partidele de pescuit ale anului). 2009 a fost un an ciudat (de parcă nu aşa ar fi toţi!), de alergătură, fără strop de tihnă. Un an cu puţine lecturi, vizionări şi audiţii, în care n-am mai simţit nevoia de-a scrie vreo cronică sau măcar de-a polemiza cu prietenii pe marginea unui film – tocmai de aceea un top sec, fără comentarii, e poate cel mai potrivit pentru a-l încununa. So, my personal winners for 2009 are:

CĂRŢI:

1. Julien Barnes – Nimicul de temut (2009)

2. Richard Yates – Revolutionary Road (2009)

3. Mohammed Hanif – Explozia întârziată a fructelor de mango ( 2009)

MUZICĂ:

1. Club Des Belugas – Swop (2008)

2. DJ Vadim - U Can’t Lurn Imaginashun (2009)

3. Shantel – Disko Partizani (2007)

FILME:

1. Corneliu Porumboiu – Poliţist, adjectiv (2009)

2. Sam Mendes – Revolutionary Road (2008)

3. Quentin Tarantino – Inglorious Basterds (2009)

de ce mi-am făcut blog

Nicidecum pentru a ţine un jurnal al starilor mele intime. Nici măcar pentru a mă automotiva să scriu mai mult. Pur şi simplu pentru feedback! Înainte să-ţi iasă un volum nu poţi aspira la luxul unei cronici. Publicatul în reviste e ok, ştii că probabil te citeşte cineva, dar de-aici încolo (ce cred oamenii ăia) e un exerciţiu de imaginaţie. Pînă anul trecut era un cenaclu unde puteam auzi nişte comentarii pe marginea textelor mele. Sînt în continuare cîţiva prieteni care-mi spun ce cred despre ele – e foarte important dar, cum să spun, îmi sînt prieteni.

De-asta am făcut blogul. Nu l-am prea promovat, aşteptînd să devină mai consistent. Intră totuşi oameni (am o statistică care-mi arată asta), şi-aş vrea să ştie toţi că mă interesează al dracului de mult părerea lor! Comentariile postate au un mare avantaj asupra discuţiilor la o bere: le pot accesa în mod repetat, în momente şi stări diferite, aşa că mă ajută mai mult. Mă ajută să-mi dau seama pe unde sînt: dacă scriitura mea evoluează, dacă temele mele au vreo rezonanţă etc. Mă interesează toate părerile şi dacă cineva renunţă la a le exprima pentru că “nu stăpîneşte limbajul adecvat” sau din alte frici absurde e mare păcat! Dacă-mi doream doar părerile unor literaţi ştiam unde să le caut – aş fi fost însă, literar vorbind, un om mort.

So write motherfuckers, and I’ll read!

de ce scriu

   

– pentru că scrisul m-a ajutat să mă-mpac cu moartea, cu sensul ei crud, violent, devastator – transformîndu-mi morţii în personaje le-am oferit o lume intermediară, o antecameră a nimicului în care să mai rămînă o vreme. 

– pentru c-am înţeles sensul adînc al unor lucruri abia după ce-am scris despre ele – tot aşa am descoperit că se poate face ceva şi-n privinţa celor lipsite de sens.   

– pentru că după ce-am eliminat mistica din viaţa mea trebuia să găsesc un loc în care să depozitez toate poveştile, credinţele şi minunile – ei bine, scrisul e un lădoi cît se poate de încăpător! 

– pentru că de cînd eram mic înţelegeam şi reţineam mai bine problemele dacă le scriam pe foaie – lucrul ăsta nu s-a schimbat prea mult, doar problemele. 

– pentru că-n timp ce scriu se-ntîmplă să trăiesc momente de-ncîntare, în care rîd cu hohote, vorbesc singur sau încep să dansez – astea mă fac să trec peste cele-n care-mi vine să plîng şi să mă dau cu capul de pereţi.  

– pentru c-am citit sintagme ca ”poveşti pe care mi le spun singur” sau “despre răutatea obiectelor neînsufleţite” şi, deşi se-ntîmpla să fiu singur, m-am simţit incredibil de-aproape de oameni.  

– pentru că-mi doresc ca cineva să-şi amintească de mine după ce-mi termin treburile pe-aici.