film (Săvîrşin 2009)

- Wassup, man?
- Salut! Te aşteptam.
- Sorry, nici nu mi-am dat seama c-am întîrziat. M-am întîlnit cu Radu pe drum şi s-a apucat să-mi povestească cum s-a despărţit de Vodo şi-a rămas fără job în aceeaşi săptămînă – nu puteam să-i zic că mi se rupe. Fiţi amabilă!… Bună! Un Becks şi… mai iei una?… două vă rog! Toată ziua am alergat, băga-mi-aş. Tu ce mai faci?
- Bine. M-am apucat iar de scris.
- Cool, mă bucur mult! Ştii că-s un mare fan. Chiar mă gîndeam într-o zi că n-am mai citit de mult ceva scris de tine. Ce-i, roman?
- Nu, nu, e un scenariu. Vreau să-l bag la un concurs de scurt metraje.
- Super tare!
- Mie ideea textului mi se pare bună, da’ vroiam să mai discut cu cineva. De-aia te-am sunat. Merci c-ai venit!
- No problem, man! Oricum nu ne văzusem de mult. Şi mă bucur dacă părerea mea te poate ajuta cu ceva…
- Mă ajută. Textul e încă o schiţă, aşa că o să-şi povestesc despre ce-i vorba. Mă interesează dacă ideea ţi se pare ok. Detaliile mai încolo.
- Bine man, bagă. Uite şi berile. Mulţumim. Cheers!
- Noroc! Ok… la-nceput totul e filmat de sus – camera coboară parcă din cer, se-apropie de pămînt. Sîntem deasupra deltei. M-am uitat pe Google Earth şi de la 3000 de metri unele porţiuni se văd ca preparatele alea de la microscop, nişte celule verzi mărginite de contururi negre. Sau ca mătasea broaştei pe un lac întunecat. Încă un plonjon şi totul se transformă, începi să-ţi dai seama că e o-mpletitură de canale şi insule acoperte de vegetaţie. Camera coboară în continuare, la un moment dat apare o casă, o pensiune construită pe malul unui canal – pe măsură ce ne apropiem de ea vedem că e-o clădire pătrată, cu acoperiş de stuf şi un balcon care se-ntinde pe două din laturile ei. De pe balconul ăsta se intră-n camere şi tot de-aici se poate coborî la terasa construită pe piloni deasupra canalului – o terasă mare, mărginită de balustradă, pe care sînt cîteva şezlonguri, o masă cu scaune de răchită, o umbrelă de soare şi un jacuzzi mare. Cîteva trepte duc şi mai jos, la un ponton mic de care sînt ancorate două bărci cu motor. Uite, am desenat totul. Ăsta-i balconul, terasa, pontonul…
- Tare! Chiar există o asemenea pensiune?
- Nu ştiu, eu n-am fost decît la Sfîntu Gheorghe şi acolo-s altfel. Dar am văzut una care-avea jacuzzi afară, pe o terasă podită cu lemn – arăta foarte bine. În fine, aşa mi-am închipuit eu locul. Importantă e camera care vine de sus pînă deasupra pensiunii şi planează la o-nălţime de la care se pot observa toate detaliile – terasa, jacuzziul, bărcile. Apoi fade to black, eventual genericul, încă nu ştiu. În scena următoare e deja seară. Sîntem pe terasa acelei pensiuni, luminată de lampioanele electrice de la colţurile balustradei – e o lumină galbenă, plăcută. Lîngă masa de răchită mai sînt două lămpi cu abajur de hîrtie chinezească. Pe masă pahare de toate felurile, o sticlă de whisky, o butelie de vin, apă minerală, o sticlă mare de Cola, un bol cu alune. Trei persoane stau în jur pe scaunele-fotolii. Un bărbat în jur de 45 de ani, cu chelie şi burtă, îmbrăcat cu o camaşă colorată, descheiată la toţi nasturii, un slip albastru şi nişte şlapi ordinari. Lanţ de aur cu cruce la gît, brăţară groasă, inele. Vorbeşte tare şi rîde-n hohote, zgomotos, dîndu-şi capul pe spate. Un cocalar bătrîn. Alături de el e nevastă-sa – 40 de ani, plinuţă, bronzată, păr blond, bijuterii de aur. Genul de femeie care-şi petrece ziua făcîndu-şi unghiile, citind reviste de scandal şi uitîndu-se la telenovele. Acum îşi asistă bărbatul şi se plictiseşte cumplit, chinuindu-se să bea un pahar de vin. Al treilea e un tînăr de 28-29 de ani – nu foarte înalt, lucrat la sală – genul care se-mbracă la Kenvelo şi se tunde la stilist. Tot un cocalar, da’ din generaţia care-a-nceput să facă facultate. Încearcă să-i ţină isonul grasului, care-i un interlop cunoscut într-un orăşel căcăcios de provincie – îl ascultă, mai zice şi el cîte ceva, rîde cu el. Se vede că s-au cunoscut aici, în Deltă. Grasul povesteşte despre anii buni de după revoluţie, cînd tăia şi spînzura prin oraş – tunuri, ţepe, bătăi, corecţii, maşini. De femei nu povesteşte, probabil din cauza neveste-sii. Tînărul intervine mai mult cu poveşti auzite, era prea mic în perioada aia. Oricum, lumea de care vorbeşte grasul nu-i e complet necunoscută. Ţi-i poţi închipui?
- Da, man, deja mă enervează. Glumesc, zi-i mai departe!
- Ok. Oamenii ăştia beau şi povestesc, e-o seară plăcută. La un moment dat apare şi prietena băiatului – are în jur de 21 de ani şi-arată bine. S-a aranjat din pură cochetărie pentru că n-au unde ieşi – poartă nişte pantaloni albi, un maieu portocaliu care-i scoate-n evidenţă sînii şi şi-a prins părul într-un coc simplu. E timidă, se vede că nu-i obişnuită cu genul ăsta de oameni. E împreună cu tînărul de cîteva luni şi a venit aici pentru că el insistase să-i arate locul în care-şi petrece 3-4 săptămîni pe an, cu prietenii. Doar în prima zi a mers cu el la pescuit, apoi a rămas la pensiune, s-a uitat la tv şi-a făcut plajă pe terasă, cu nevasta grasului. Toate astea ni le-nchipuim. Acum cei doi bărbaţi discută despre partidele de pescuit din zilele trecute – au fost pe ghioluri la ştiucă şi nu le-a mers rău, mai ales tînărului. Din discuţie se-nţelege că e ultima seară pe care-o petrec la pensiune – a doua zi, după pescuitul de dimineaăî, urmează să pornească spre case. Pe măsură ce se-mbată trec la familiarităţi – grasul-l numeşte pe tînăr „nepoate” şi-i promite că el o să-l cunune cu „frumoasa”, băiatul se prine-n joc şi-i zice „naşule”. Dacă sîntem atenţi surprindem de cîteva ori nişte priviri ciudate pe care grasul i le aruncă tînărului – furişate, oarecum îngrijorate. Cînd nevastă-sa se retrage nu insistă să mai stea. Poţi vedea scena?
- Da. Am senzaţia că-i un film cunoscut, că ştiu ce-o să se-ntîmple, da-n acelaşi timp mă intrigă. În orice caz, sînt curios să văd ce se-ntîmplă. Zi-i pînă la capăt! O secundă, îmi mai aduceţi şi mie una? Merci! Gata, dă-i bătaie.
- Urmează apogeul serii: grasul vine cu propunerea de-a se băga toţi în jacuzzi. Fetei nu-i surîde deloc ideea, dar prietenul ei s-a-mbătat şi vrea să-i facă pe plac „naşului” – e-o scenă destul de penibilă cu insistenţele celor doi bărbaţi. Pînă la urmă fata acceptă şi merge-n cameră să-şi ia costumul de baie. Cînd revine cei doi sînt deja în apă, cu paharele şi sticla de whisky la-ndemînă. E foarte jenată cînd trebuie să-şi scoată halatul de baie şi să intre-n apă – deşi o face foarte repede apucăm să vedem că are un corp superb. Scena e-n continuare penibilă – fata nu-şi găseşte locul, o supără faptul că prietenul ei a acceptat s-o expună aşa. Rezistă doar cîteva minute, apoi se scuză, iese şi se-ntoarce în cameră.. Încă nu văd foarte bine scena asta, trebuie să fie foarte tensionată… Oricum, după plecarea ei cei doi au un schimb de replici scîrboase, grasul îşi îndeamnă nepotul să n-o lase s-aştepte. Aşa se şi-ntîmplă, tînărul pleacă şi grasul rămîne singur în apă, cu paharul în mînă – camera se-apropie de faţa lui, pe care nu se citeşte nimic. Fade to. Următoarea scenă e dimineaţă, întuneric. Balconul luminat de becurile de deasupra fiecărei uşi. Tînărul iese din cameră încărcat cu echipamentul de pescuit, închide cu grijă uşa. Îl urmărim pînă la debarcader, unde barcagiul îl ajută să-ncarce totul. Schimbă cîteva cuvinte, aşteptînd s-apară şi grasul. Pînă la urmă urcă înapoi pe balcon şi bate la uşa lui. Durează vreo 30 de secunde pînă cînd uşa se deschide. Grasul e-n chiloţi, pare mahmur – se scuză că nu mai vine, nu se simte bine, a băut prea mult. Îl urmărim pe băiat, care se-ntoarce la ponton şi porneşte cu barcagiul pe canale. Un far luminează în faţa lor apa acoperită de ceaţă, copacii negrii care se-noadă deasupra canalelor. Ajung la un lac mărginit de stufăriş, ancorează şi-şi pregătesc sculele. Răsăritul, superb pe un lac în deltă, îi surprinde lansînd. Primele recuperări. Prima lovitură de ştiucă, urmată de replica băiatului „Am luat-o!”. Drill-ul, peştele adus încet spre barcă, minciogul pregătit. Aici tăiat la: dimineaţă, lumină, terasa pensiunii. Urmele chefului au dispărut. Grasul, îmbrăcat într-un halat de baie alb, stă într-un fotoliu de răchită şi-şi bea cafeaua. E singur şi priveşte-n gol, aceeaşi faţă inexpresivă. După ce soarbe ultima gură se ridică – îl urmărim pe balcon, nu merge spre camera lui, o ia pe latura cealaltă. Bate la uşa tinerilor, de mai multe ori, tot mai tare. Pînă la urmă fata-i deschide, ameţită încă de somn – e-n pantaloni scurţi şi-ntr-un tricou mulat. Grasul împinge uşa cu umărul şi intră-n cameră – în clipa-n care fata vrea să ţipe o prinde şi-i acoperă gura cu palma. Ochii ei s-au umplut de groază, se zbate să scape dar grasul o imobilizează. Îi şopteşte-n ureche să stea liniştită, să nu facă pe nebuna dacă nu vrea s-ajungă pe fundul canalului. Tot ce spune e oribil – ameninţă că-i taie şi pe ea şi pe prietenul ei şi-i dă la peşti. O împinge spre o ladă frigorifică, o-ntoarce cu spatele şi-o apleacă. De-aici o vedem din faţă – focus pe faţa ei, cu mîna plină de inele-a grasului astupîndu-i gura. El e-n plan secund, blurat – îi dă jos pantalonii continuînd s-o ameninţe. Ochii ei plini de groază, de oroare. Spasmul de durere în clipa-n care grasul intră în ea. Atrocitatea. Fade to black. Cîteva secunde ecranul rîmîne negru.
Următorul cadru e filmat total diferit, cu o cameră mobilă. Vedem prin ochii unui personaj, al fetei. Imaginea tremură în ritmul plînsului ei, pe care-l şi auzim. De văzut n-o s-o mai vedem, nu se va privi într-o oglindă. Din felul în care vedem fereastra răsturnată ne dăm seama că stă întinsă pe pat. Pînsul ei – lung, nesfîrşit, cutremurător. S-a-ntîmplat un rău ireparabil, nimic n-o să mai fie vreodată ca înainte. Îi e groază de tot ce va urma. E singură. Trebuie să simţim toate astea, ascultîndu-i plînsul, privind prin ochii ei. Nici un cuvînt. Fade to blac. Sfîrşit. Cam asta-i… Ce zici?
- Pfff… sînt şocat…, deşi mă aşteptam…
- Uite, încă ceva. Pentru mine esenţa filmului stă-n schimbarea de perspectivă – la-nceput e camera aia care coboară din cer deasupra locului; apoi totul privit neutru, din exterior, tot ce ştim despre personaje aflăm din gesturi şi dialog; la final intrăm într-un personaj – asta se-ntîmplă într-un moment brutal, în timpul unui viol. Într-un fel îi violăm intimitatea. Apoi vedem lumea prin ochii lui – îi trăim durerea, groaza din interior, ne-am transformat în el.
- Man, astea-s nişte detalii tehnice care probabil c-o să scape majorităţii. Pe care filmul ăsta o să-i umple de revoltă, de ură. Asta simt şi eu acum. Aş vrea să-l fi futut cineva pe gras. Barcagiul, oricine. Să simt durerea lui… Nu rîde!

interviul

Se ridică şi opreşte camera. Nici o grimasă de uşurare pe faţa bătrînului – e la fel de liniştit ca la-nceput, acelaşi zîmbet binevoitor, uşor amuzat. El în schimb se simte frînt. Şi furios – o enervare care crescuse inexplicabil în timpul discuţiei, provocîndu-i cîteva remarce tăioase. Contrar obiceiului nu-l mai invită în oraş – îi oferă doar o cafea, anticipînd refuzul, apoi începe să-şi adune lucrurile. Ştie că e nepoliticos, dar simte nevoia ciudată să-l jignească. Bătrînul îl priveşte cîteva clipe, apoi se ridică, îşi ia ziarul sportiv de pe măsuţă şi se-ndreaptă încet spre uşă. Face un efort să-şi recapete buna cuviinţă, să-i mulţumească pentru interviu şi să-l conducă pe culoar pînă la ieşire. În aerul plăcut al serii se linişteşte – un rîu lat de lumini colorate se scurge-ncet pe carosabil, bătrînul devine rapid un anonim pe care-o să-l înghită curînd şuvoiul trecătorilor. Caută o formulă de despărţire cînd acesta-i întinde mîna, mulţumindu-i scurt pentru invitaţie, după care se-ndepărtează. Priveşte o vreme-n urma lui – păşeşte fără grabă, relaxat, privind oamenii şi clădirile cu interesul unui turist.
Întors în birou se-aşează pe unul dintre fotolii şi-şi goleşte paharul cu apă privind în gol. După cîteva minute se ridică, scoase minidiscul din cameră, îl bagă într-o carcasă şi-apoi în servietă. Mai ia un dosar şi-o agendă şi aranjează restul hîrtiilor pe colţul mesei. Din prag mai priveşte o dată în urmă, verificînd totul, apoi stinge lumina şi iese. Portarul îl salută respectuos iar el îi aruncă un „serviciu uşor” înainte de-a urca în lift. BMW-ul negru, curat şi lucios, e singura maşină din parcare. În timp ce-şi aşează servieta pe bancheta din spate apelează un număr de pe mobil – îi spune soţiei c-a terminat mai repede şi vine direct acasă, întrebînd-o dacă trebuie să ia ceva de pe drum. Răspunsul, un vechi joc al lor, nu-l face să zîmbească ca de obicei. După ce-nchide scapă chiar o înjurătură – întîlnirea asta l-a dat peste cap ca pe un puşti de liceu. „Şi chiar nu-i cazul, se gîndeşte. Paştele mă-sii!”

La 40 de ani e redactor-şef al celei mai apreciate reviste glossy pentru bărbaţi – una-n care poţi citi texte excelente, nu doar reclame stupide, topuri ale femeilor sexy şi metode de-a-ţi mări bicepşii. Articolele lui, care dau de obicei şi coperta fiecărui număr, sînt despre bărbaţi de succes, care-au făcut performanţă într-un anumit domeniu: artişti, cineaşti, oameni de afaceri, jurnalişti, creatori de modă, sportivi, rareori politicieni. Deşi pornesc de la interviuri, textele sînt concepute ca nişte povestiri al căror stil cool a devenit o marcă personală – invitaţii devin personaje, la fel cum devine şi el un ins care-aduce cu Peter Marlowe, eroul adolescenţei sale detectivistice. Interviurile le face în biroul personal de la sediul revistei, înregistrînd discuţia cu o cameră digitală – revederea atentă a filmării îl ajută-ntotdeauna să surprindă mai bine personalitatea invitaţilor.
Auzise despre bătrîn pentru prima dată cu cîteva luni în urmă, de la un fost coleg de facultate cu care băuse cîteva pahare – i-l prezentase ca pe un veritabil Cassanova, un ins fermecător, inteligent şi discret pe care-l cunoscuse la un cocktail. Apoi întîmplător auzise numele lui pomenit de o colegă, o remarcă care-i stîrnise o uşoară invidie şi curiozitatea. Internetul îi furnizase prea puţine informaţii despre el – economist, fost manager general al unei companii destul de importante, în prezent acţionar şi membru al consiliului director. Dacă exista într-adevăr o latură de Don Juan a vieţii sale nu era de notorietate – nici un scandal, nici o informaţie. Necăsătorit. Hotărîse să stabilească o-ntîlnire în care să decidă dacă merită sau nu să-l invite.
Bătînul acceptase şi se-ntîlniseră la o cafenea din centru. Fusese de-ajuns o privire ca imaginea de moş libidinos pe care şi-o făcuse despre el să i se şteargă complet din minte – ştia că are-n jur de 60 de ani dar părea de 50, înalt, fără urmă de burtă, cu părul grizonat tuns extrem de scurt şi mustaţă pe oală prelungită într-un cioc lat. Trăsături pregnante, haine de un bun gust desăvîrşit – un bărbat într-adevăr frumos, bine conservat. Ceea ce-l impresionase însă cu adevărat fusese enorma lui vitalitate şi forţa pe care-o degaja – vorbea calm, oarecum tărăgănat, dar apăsat, privindu-l mereu în ochi cu o curiozitate nemascată. Discutaseră despre muzică, literatură, politică şi criza economică – bătrînul se mişca cu uşurinţă-n orice zonă, zîmbind subţire la orice nouă provocare, dînd-şi seama că e testat. Spre sfîrşitul întîlnirii reuşise s-atingă şi punctul fierbinte – aflînd că nu fusese niciodată căsătorit insistase.
- Am auzit multe despre dumneavoastră şi de fiecare dată vi se făcea o aură de mare
cuceritor…
Bătrînul zîmbise înclinîndu-şi capul, o confirmare nici modestă nici arogantă, iar el riscase plusînd:
- Aţi fi dispus să abordăm şi-acest aspect în interviu?
Timp de cîteva clipe bătrînul îl studiase atent, apoi zîmbise din nou, parcă amuzat.
- Am o vagă bănuială că e aspectul care vă interesează cel mai mult. Nu mă
deranjează să vorbim doar despre asta, dacă doriţi.
Încercase să protesteze, dar omul devenise brusc foarte ferm.
- Domnule Stanciu, vă cunosc revista, am citit deseori cu plăcere articolele
dumneavoastră. Ştiu că scrieţi doar despre oameni care excelează în ceva – femeile sînt singurul „domeniu” care m-ar face eligibil.
- N-aş vrea să vă simţiţi jignit.
- Singurul lucru care m-ar jigni ar fi ipocrizia. Nu mi-e ruşine cu ceea ce sînt, e o alegere personală. Departe de a mă simţi ofensat, invitaţia dumneavoastră mă onorează.

Parchează maşina-n faţa casei, coboară şi-şi ia servieta din spate. Urcă-ncet treptele tocite ale imobilului vechi şi se-opreşte în faţa unei uşi de pe palierul primului etaj. Îşi caută cheile, deschide şi intră într-un hol înalt, luminat de o lampă cu picior – strigă din reflex un salut şi vocea soţiei îi răspunde din living, peste sonorul televizorului. Se descalţă şi răcoarea gresiei îi transmite un fior de plăcere. Simte, ca de fiecare dată cînd intră în casă, o mică-ncîntare – mai mult decît un sentiment de confort, ceva ce pare-a fi propriu acelui spaţiu, respirabil doar în interiorul lui. E casa pe care şi-o dorise dintotdeauna, din copilărie – casa pe care-avusese norocul s-o găsească şi să şi-o permită, în care se simţise minunat din prima zi.
Soţia sa stă turceşte pe canapea, urmărind o emisiune de ştiri. Alături, într-un bol, au rămas cîteva boabe de popcorn neexplodate. Se-apleacă deasupra ei şi-o sărută, poate mai tandru decît de obicei – ea-i trece mîna prin păr, fără să-şi desprindă ochii de ecran.
- Ţi-e foame?
- Am mîncat în oraş. Cum a fost azi?
- Plicticos, nimic special. La tine?
- Ciudat, interviul. Aş vrea să-l revăd, poate scriu ceva. Să văd dacă merge.
- Ok!
Trece-n camera de alături închizînd uşa în urma sa, îşi aşează servieta pe birou şi porneşte laptopul. Între timp îşi scoate sacoul şi iese pe balcon – e un balcon mic şi rotund, pe colţul clădirii, care-l făcuse să se-ndrăgostească de apartament din clipa-n care-l văzuse. Rămîne-o vreme sprijinit de balustrada de ciment, inspirînd aerul plăcut al începutului de noapte. Întors în cameră scoate minidiscul din servietă şi-l bagă în laptop, îşi desface cravata şi-o atîrnă de spătarul scaunului, apoi se-aşează. Deschide filmul şi-opreşte pe primul cadru cu bătrînul, studiindu-i încă o dată hainele – purta un costum galben de stofă moale, uşoară, o cămaşă-n dungi zigzagate, albe şi-albastre, şi-o cravată incredibilă, tricotată, maro roşcat cu dungi orizontale galbene, tot zigzagate. Capătul lat era tăiat drept şi cu cîţiva centimetri mai scurt decît celălalt şi de sub reverele sacoului se vedeau bretelele – nu mulţi ar fi avut curajul unei asemenea ţinute. Porneşte din nou player-ul şi sare peste prima parte a discuţiei.

- Cum aşa, n-aţi fost niciodată îndrăgostit? N-aţi simţit niciodată că nu mai puteţi trăi fără să fiţi lîngă femeia iubită în fiecare secundă?
- Ba da, desigur! Eram foarte tînăr. Credeam atunci că iubirea e totul, singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Simţeam că vine de undeva… de sus, că are un sens profund, metafizic. Mă afectaseră toate poveştile citite. Cu timpul însă mi-a trecut, am căpătat asupra iubirii o perspectivă mult mai… pragmatică. Una nesuferită pentru majoritatea prietenilor mei.
Zîmbise la ultima remarcă dar el se abţinuse de la orice comentariu, forţîndu-l în felul acesta să continue.
- Am ajuns s-o văd ca un cumul de atracţii, nevoi satisfăcute şi dependenţă. La care se-adaugă de multe ori o doză considerabilă de frică – frică de singurătate, de proprii demoni, de alte lucruri. La momentul cînd am descoperit asta nu mă-mpăcam prea bine nici cu frica, nici cu dependenţa – încercam să-mi testez limitele, ultimele, şi-am ales să trăiesc singur. Vroiam să văd ce-mi lipseşte. Aşa am descoperit că singurătatea nu e nici pe departe grozăvia pe care sîntem învăţaţi s-o credem şi că, pentru anumiţi oameni, ea poate fi preţul libertăţii.
- Şi nu v-aţi îndoit niciodată? Nu v-aţi temut că viziunea asta, care v-a-ndemnat să alegeţi singurătatea, ar putea fi greşită? Majoritatea oamenilor cred că iubirea ţine de suflet, că trebuie să fie mai mult decît suma unor…
- Domnule Stanciu, nu mă preocupă ce „ar trebui” să fie iubirea pentru ca oamenii să se simtă împăcaţi. Aşa cum nu mă preocupă problema lui Dumnezeu şi nu-mi asum o credinţă doar pentru a-mi linişti o altă frică. Eu pot trăi cu gîndul că nu e absolut nimic „dincolo”, că tot ce avem e „aici”. Ba chiar convingerea asta a sporit enorm gustul fiecărui lucru pe care l-am făcut în viaţă.
- N-aş vrea să intrăm într-o dispută pe tema credinţei, remarc doar că viziunea dumneavoastră pune la-ndoială concepte fundamentale ca familia, căsnicia… Ce propune-n schimb?
- Libertatea. Trăirea în prezent. Curiozitatea, gustul pentru neprevăzut. Plăcerea.
- La ce fel de libertate vă referiţi?
- Mă tem că nu pot explica. Cred că fiecare simte într-un fel cînd îşi pierde libertatea, chiar dacă nu-ntotdeauna e pregătit s-o şi recunoască. Faceţi un sondaj printre oamenii căsătoriţi şi veţi vedea că majoritatea trăiesc un vag sentiment de… privare de libertate.
- Dar avantajele? Toate-acele lucruri care-apar cînd doi oameni aleg să-şi împartă viaţa: respectul, comunicarea, înţelegerea…
- E trist cînd e nevoie de ani de zile pentru a ajunge să respecţi un om. Cît priveşte comunicarea, mulţi dintre cei care pot spune „ştiu ce vrea înainte să deschidă gura” nu gustă neaparat lucrul ăsta. Înţelegerea e cu totul altceva – am văzut oameni care-au trăit împreună o viaţă fiind incapabili să-şi cunoască nevoile. Rămîn la părerea că altele sînt resorturile căsniciei – nevoia de previzibil, de siguranţă pînă la urmă. E normal să existe priorităţi şi, de la o anumită vîrstă mai ales, siguranţa şi expectabilul să prevaleze în faţa plăcerii şi surprizei.
- Nu şi-n cazul dumneavoastră.
- Nu!

Opreşte imaginea şi priveşte-atent chipul bătrînului – simte că iar se enervează, e ceva găunos în toată pălăvrăgeala asta. Şi-l calcă pe nervi tocmai siguranţa asta a oamenilor. Se ridică, deschide uşa şi trece spre bucătărie. Soţia sa s-antins pe canapea, cu capul sprijinit de-o pernă uraşă.
- E Rashomon pe Cultural. În congelator găseşti îngheţată.
- Aş bea un pahar de vin.
Scoate din frigider o sticlă de vin alb, începută, astupată cu un dop de metal.
- Îţi pun şi ţie?
- Nu, merci!
Ia un pahar şi sticla şi se-ntoarce, oprindu-se o clipă-n spatele canapelei. Pe ecran Toshiro Mifune să tăvăleşte pe jos, pradă unei crize de isterie. Fără să-şi întoarcă capul soţia-i spune:
- După film mă culc. Mîine am o zi tîmpită.
- Vin şi eu, nu cred să stau foarte mult.
Se-ntoarce-n cameră şi-nchide uşa. Se-aşează la birou şi-şi toarnă în pahar, apoi porneşte din nou player-ul.

- Am citit undeva o versiune răsturnată a mitului lui Don Juan – un tip incapabil să se decidă şi să-şi asume decizia. Cum vi se pare?
- Nu m-am considerat niciodată un Don Juan, dar înţeleg la ce vă referiţi. Vedeţi, am luptat şi eu toată viaţa pentru ideea de responsabilitate asumată – e însă o diferenţă de viziune asupra a ceea ce-nseamnă responsabilitatea. Probabil cel care-a scris asta se referea la ultima şi cea mai mare dintre ele, perpetuarea speciei.
- Şi nu e aşa?
- Reproducerea e un instinct care funcţionează oricum, căsnicia e doar o formă de a-l disciplina. Şi, desigur, marele ei „avantaj” e crearea acelui mediu de care are nevoie un copil. Personal cred că un copil poate creşte la fel de bine şi altfel – ceea ce face dificil lucrul ăsta e tocmai credinţa generală că e nevoie de o familie, presiunea enormă ce-apasă asupra celor ce nu au.
Face o pauză, apoi continuă.
- Am fost crescut şi educat de femei, le-am înţeles întotdeauna foarte bine. Şi-am fost întotdeauna atras de ele. În clipa în care mi-am descoperit sexualitatea am ştiut ce mă atrage, ce caut, ce-mi doresc. Cred că e ceva cu care te naşti, o vocaţie, la fel cum alţii au pentru pictură, muzică sau orice altceva. Mă bucur enorm că i-am dat şansa să se împlinească – cred că e lucrul pe care-l puteam face cel mai bine. Am ajuns să văd în sex gestul uman cel mai complex şi totodată cea mai înaltă trăire estetică. Mulţi vorbesc la fel despre creaţie, în artă – cred totuşi că e ceva fundamental diferit… În fine, din clipa-n care mi-am conştientizat „vocaţia”, această atracţie căreia cu greu mă puteam opune, am considerat mult mai „responsabil” să-mi asum singurătatea. Ideea adulterului, cu care multă lume se-mpacă uşor, mi se pare de un penibil absolut. Duce la minciună, la ascundere, la scindare. Cunosc mulţi bărbaţi care fac asta şi nici unul nu trăieşte o satisfacţie reală – plăcerea se-amestecă cu vinovăţia, cu teama de-a nu fi descoperit, cu regretul. E ceva ce vine din indecizie, din frica asumării unei condiţii, şi duce la suferinţă.

Pune din nou pe pauză, se ridică şi face cîţiva paşi prin cameră cu paharul în mînă. Curvarul bătrîn avea dreptate, Cu ani în urmă, cînd îşi înşelase soţia, se simţise mizerabil s-o mintă – apoi trăise săptămîni întregi cu senzaţia oribilă că ea ştie, i se părea că vede asta-n ochii ei. Decisese lucid să renunţe, mulţumindu-se cu viaţa sexuală monotonă şi lipsită de intensitate a căsniciei. Încercase-n schimb să pluseze pe-nţelegerea perfectă dintre el şi soţia lui, pe umorul care-i salva de cele mai multe ori din capcana plictiselii şi pe tandreţea caldă şi liniştită a serilor petrecute împreună. Rareori în concediu decorul unui hotel sau o plajă pustie le trezea simţurile amorţite. Se opreşte-n dreptul ferestrei, privind în noapte şi sorbind din pahar. E un om matur, care-a luat o decizie pe care şi-a asumat-o. Atunci de unde frustrarea care crescuse-n timpul interviului? De unde tulburarea şi întrebările stupide care-i apar în cap? De unde şi dorinţa asta de-a bea de unul singur, parcă în ură? În cele din urmă se-ntoarce în faţa calculatorului, aşează paharul pe masă şi porneşte imaginea.

- Ce fel de femei v-au stîrnit interesul?
- Din fericire n-am avut niciodată standarde legate de aspect sau personalitate – cred însă c-am fost atras întotdeauna de cele pe care le-am simţit vii. Deschise, libere, curioase. E absolut superb cînd în prezenţa ta o femeie timidă se deschide, înfloreşte, îşi capătă încrederea în propria-i frumuseţe şi putere de seducţie, cînd o femeie cuminte înnebuneşte sau cînd o femeie obişuită să domine se-mblînzeşte şi pentru o clipă lasă jos armele, dezvelindu-se vulnerabilă – înseamnă că le-ai cîştigat încredere şi pentru mine asta-a fost întotdeauna o imensă satisfacţie.
- Metode de seducţie?
- În prima fază actul seducţiei n-are nevoie de cuvinte. La un moment dat se-ajunge totuşi la ele, şi-atunci mulţi oameni sînt tentaţi să spună ceea ce cred că celălalt aşteaptă să audă. E un lucru pe care l-am evitat întotdeauna, am preferat ca cuvintele să simplifice, să limpezească – am spus de exemplu de fiecare dată că nu caut iubirea, cu atît mai puţin o relaţie. Că sînt, în schimb, un mare admirator al aventurii. Chiar dacă asta alungă jumătate din femei. Apropo, v-aţi gîndit vreodată de ce termenul de aventură are-o conotaţie atît de negativă cînd e vorba de bărbaţi şi femei? Desemnează ceva lipsit de substanţă, futil, condamnabil. PE cînd în orice alt domeniu eşti îndemnat mereu să nu ratezi marea aventură, să nu-ţi pierzi spiritul de aventură…
Îşi aminteşte că zîmbetul bătrînului îl călcase pe nervi.
- Ce-nţelegeţi mai exact printr-o aventură?
- Presupun că e o-ntîlnire între un bărbat şi o femeie care implică un anume risc. Ceea ce cred c-o deosebeşte esenţial de o relaţie e lipsa proiecţiilor de viitor, conştiinţa faptului că se-ntîmplă ceva, nu începe ceva. Cred că relaţiile, presupunînd o continuare, devin o permanentă aşteptare – stimulează imaginaţia, care-ncepe sa proiecteze „viitorul relaţiei”. În afară de faptul că mintea e în felul ăsta mereu cu un pas înainte, ratînd prezentul, se-ntîmplă ca realitatea să se-ncăpăţîneze să nu respecte scenariile, şi-atunci apare suferinţa. Mi se pare de-a dreptul masochist. Aventura în schimb e asemenea unei bule – un timp aparte, desprins de timpul norma, ceea ce e pentru credincioşi sărbătoarea. Profunzimea ei stă în intensitate –nu doar cea a trăirii sexuale, a întregii întîlniri: alerteţea creierului şi rapiditatea luării deciziilor, de cît de mult poţi dărui pe loc, fară siguranţa continuării. Satisfacţia cunoaşterii unui om, a încrederii în el, a abandonării în faţa lui – riscul pe care ţi-l asumi, bazîndu-te pe flerul tău în materie de oameni.
Avusese vag sentimentul că bătrînul îl ia peste picior şi asta-l făcuse să riposteze.
- Majorităţii oamenilor relaţiile pasagere, chiar dacă nu-nseamnă adulter, le lasă un gust amar, un sentiment de dezamăgire.
- Din cauza aşteptărilor. Se gîndesc că „trebuie să fie mai mult decît atît” şi majoritatea-nţeleg prin asta continuare, durată. Dacă aşteptările ar fi legate doar de momentul în sine, sentimentul de mulţumire ar avea mai multe şanse. Asta-nseamnă însă s-ajungi să-şi placă ceva tocmai pentru că mîine nu va mai fi, pentru că e acum, aici, fragil, unic. De exemplu simt o bucurie violentă de fiecare dată cînd conduc şi trec pe lîngă un lan de floarea soarelui – n-am oprit însă niciodată pentru a culege cîteva.
- Ce v-au oferit toate femeile pe care le-aţi cunoscut?
- În primul rînd plăcere, o imensă plăcere. Dorinţa cea mai puternică a timpurilor noastre, nu!? Ceva ce le-am oferit la rîndul meu, sporindu-mi în felul acesta propria plăcere. Repet, nu e vorba doar de sex – respectul cu care tratezi o femeie îi poate dubla plăcerea, iar ceea ce cred că o face cu adevărat fericită e senzaţia că, fie şi pentru o clipă, se află în centrul universului tău, că e tot ce contează. Senzaţia asta le-am oferit-o tuturor femeilor cu care-am fost. Spun senzaţie pentru că e ceva ce nu poate să dureze – doar punctual un om, un bărbat cel puţin, poate orbita în jurul altuia. Viaţa înseamnă mult mai mult, nu!?
Nu spusese nimic şi bătrînul continuase, încercînd parcă să nu-l jignească:
- Pînă la urmă contează mulţumirea, împăcarea noastră cu ceea ce sîntem şi am făcut. Sentimentul împlinirii.

Opreşte imaginea şi priveşte-ndelung chipul bătrînului. Apoi îşi toarnă restul de vin din sticlă şi iese pe balcon. Soarbe din pahar privind în lungul străzii la becurile galbene, înconjurate de halouri luminoase. E un cartier liniştit, în care lumea doarme la ora asta – gîndul că în curînd o să doarmă şi el devine dintr-o dată nesuferit.

Ixi

Trecuseră aproape două luni de cînd nu-l văzusem pe frate-meu şi m-am bucurat cînd m-a chemat la o cafea, a doua zi după ce mă-ntorsesem acasă. Ne-am dat întîlnire în centru la McDonald’s şi m-am plimbat pînă acolo, admirînd ultimele lucrări de-nfrumuseţare ale oraşului. Era plăcut, poate prea cald pentru februarie dar mie-mi convenea, nu suport iarna şi frigul. Credeam c-o să fim singuri dar cînd a parcat maşina lîngă trotuar am văzut-o pe nepoată-mea tronînd în scăunelul montat pe bancheta din spate şi-alături de ea pe Victoria, care-l ţinea în braţe pe Luca – Victoria e soţia lui Alex, un prieten de-al nostru. Cumnată-mea nu mai iese din casă de cîteva luni.

Am mers la Chelsea, spuneau că e singurul loc în care se pot distra şi copiii. Ne-am aşezat la o masă mare din aripa pentru fumători şi-am început să dezbrac Popa – nu mai ţin minte cum s-a ales nepoată-mea cu numele ăsta, dar i se potriveşte de minune, ceva ce ţine de atitudine. I-am scos căciula şi fularul, apoi m-am chinuit o vreme cu nasturii cojocelului. Dedesubt avea cel puţin trei bluze una peste alta, pe care frate-meu a zis să i le las – frigul e una din obsesiile cumnată-mii, iar el nu vrea să-şi creeze probleme. Am comandat cafele, apă şi şuculeţ-uri unui chelner amabil, care le-a zîmbit complezent copiilor. Ei nu l-au băgat în seamă şi-au plecat ţinîndu-se de mînă să se joace “la canapele”, în zona pentru nefumători. După ce mi-am preparat cafeaua şi-am aprins o ţigară am încercat din răsputeri să leg o conversaţie – din cinci în cinci minute însă Victoria sau frate-meu se ridicau şi mergeau să verifice dacă totul e-n regulă, apoi îi comunicau şi celuilalt. de-asta nu-mi plac ieşirile cu copiii, toate discuţiile se-ntrerup brusc şi uită să mai fie reluate, ajungînd să se destrame. Ultima dată cînd s-a dus să vadă ce fac ăia micii, Victoria i-a găsit la toaletă încercînd să pornească robinetul cu senzor al unei chiuvete şi i-a adus înapoi la masă. Au stat liniştiţi cam două minute, cît au luat fiecare cîte-o gură de suc. Apoi pe Luca l-a apucat o criză de iubire şi, ca-ntotdeauna cînd se-ntîmplă lucrul ăsta, a-nceput să se trîntească în nepoată-mea şi s-o lovească, zîmbindu-i cu toţi dinţii pe care-i are. Deşi e mai mare şi-ar putea să-l pună uşor la pămînt, Popa se sperie de fiecare dată, se crispează şi priveşte-n gol, scoţînd nişte scîncete agasate. Degeaba-i repetă frate-meo că Luca o iubeşte, îndemnînd-o să-i dea un pupic – e ultimul lucru pe care l-ar face Popa în viaţa asta. Am ajutat-o să se urce pe scaunul de lîngă mine – şi-a luat sucul cu ambele mîini, a băgat paiul în gură şi-a stat aşa vreun minut, fără să soarbă, supraveghiind duşmanul peste masă.

Abia cînd a fost sigură că nu mai e nici un pericol s-a lăsat să alunece de pe scaun şi-a pornit singură în expediţie, bălăngănindu-şi braţele. E foarte amuzantă cînd încearcă s-o facă pe niznaiu, gesturile ei au ceva ce-mi aminteşte de Chaplin. În partea din spate a restaurantului mai e o sală care se deschide doar seara – acum lumina era stinsă şi Popa s-a oprit în prag, neîndrăznind să intre. Am mers după ea pentru a-l scuti pe frate-meu de un drum, dar nu vroia să se-ntoarcă la masă. Vedeam c-o atrage încăperea aia şi m-am gîndit că nu-i rău să se-obişnuiască cu întunericul, aşa c-am luat-o de mînă şi-am făcut cîţiva paşi înăuntru. După cîteva secunde am început să desluşim tablourile de pe pereţi şi mesele cu scaunele ridicate deasupra – am mers încet printre ele pînă-n fundul sălii, unde-am dat peste o banchetă capitonată întinsă pe toată lungimea peretelui. Popa s-a urcat de-a buşilea pe ea, apoi s-a ridicat în picioare şi s-a plimbat prudent dintr-un capăt în celălalt. I-a plăcut, nu mai vroia să coboare şi a-nceput să ţopăie ţinîndu-se de mîinile mele. N-am foarte multă răbdare cu copiii şi vroiam să-mi termin cafeaua, aşa că pînă la urmă am recurs la un truc ca s-o dau jos de-acolo fără scandal – i-am propus să facem avionul şi, înainte s-apuce să cîntărească, am prins-o de sub braţe şi-am ridicat-o în aer, executînd cu ea cîteva volte largi. Apoi am aşezat-o jos şi fără s-o las să se dezmeticească am început să sărim amîndoi ca iepuraşii, avînd grijă să nu se lovească cu capul de un colţ de masă. Nici nu şi-a dat seama cum am ajuns înapoi la masă. De cum m-am aşezat însă a-nceput să mă tragă de mînă, ignorîndu-l complet pe frate-meu care-i zicea să mă lase-n pace. Vroia înapoi şi-a trebuit să-i promit că mergem după ce fumez o ţigară – abia atunci s-a potolit, s-a urcat pe scaun şi a-nceput să soarbă prin pai, uitîndu-se la ţigara mea.

Urma să mai rămîn o zi în oraş şi l-am întrebat pe frate-meu dacă vrea să mergem la pescuit. Mi-a spus că nu poate pleca de-acasă fără scandal – detest s-aud genul ăsta de replică la un bărbat, mai ales dacă-şi mai dă şi ochii peste cap a neputinţă, dar am reuşit să-mi reprim orice comentariu. I-am privit doar cearcănele şi ridurile, ciudate pe faţa lui de copil, şi-am încercat să nu mi se facă milă de el. Îl luase-n braţe pe Luca şi-i dăduse cheia de la maşină să se joace, iar Victoria-i privea zîmbind – pentru prima dată mi-a trecut prin cap că ar putea fi ceva între ea şi frate-meu şi m-am întrebat cum ar reacţiona Alex la chestia asta. M-a trezit din gînduri Popa, care-a-nceput să mă tragă de mînă în clipa-n care-am strivit chiştocul în scrumieră. Îi promisesem aşa c-am lăsat-o să mă tragă după ea. De cum am ajuns în sala întunecată a cuprins-o o bucurie de nedescris – sărea într-una, s-a tîrît în patru labe dintr-un capăt în altul al canapelei, scotea mici chiote de satisfacţie. Cînd s-a mai liniştit s-a proţăpit în faţa mea şi m-a-ntrebat ce-i aia – îmi arăta un fel de pătrat făcut cu degetele ambelor mîini. I-am zis că-i o fereastră şi asta a-ncîntat-o la culme, a-ncercat chiar să-şi scoată capul prin ea dar nu-ncăpea. Am continuat să facem tot felul de forme şi să ne-ntrebăm cu ce seamănă – mă minunam că lucruri atît de simple o pot face fericită. La un moment dat s-a oprit brusc, m-a apucat de mînă şi mi-a şoptit la ureche: “Acum vine Ixi!”. Deşi ştiam despre cine vorbeşte am simţit un fior rece pe spinare – Ixi e-o nenorocită de jucărie de pluş cu care doarme de cînd s-a născut, un cal sau ren care-a ajuns cu timpul să arate ca o cîrpă de şters pe jos. I-am spus din reflex că Ixi e-acasă şi n-are cum să vină dacă nu-l aduce ea, dar mi-am dat seama că nu mă ascultă – începuse iar să se joace, fredonînd un soi de melodie. Nu părea speriată aşa că m-am liniştit şi eu şi-am întrebat-o în treacăt ce face Ixi. A arătat cu degetul un loc de pe canapea, fără să privească încolo, şi mi-a spus că stă acolo – tocmai o-ntrebase ce facem, ea-i spusese că facem forme, iar acum făcea şi el. Nu-mi convenea deloc situaţia, dar am reuşit să-mi reprim dorinţa de-a o scoate afară, la soare. M-am aşezat pe un scaun, încercînd să nu mă mai uit spre canapea, şi-am început s-o descos în legătură cu Ixi. Cel mai ciudat mi s-a părut că dimineaţa se trezeşte după Popa – aş fi pariat pe orice că e genul matinal.

bunica murind

Aşteptam să se termine, pentru asta venisem acasă cu două zile-n urmă – eram student la Cluj, visam c-am să devin scriitor, o revistă-mi publicase primul text. Ştiam că nu mai e nimic de făcut. Petrecusem ziua dinainte lîngă patul bunicii, văzînd-o cum se duce, seara plecasem să dorm acasă sigur că n-o mai prind în viaţă. Trăia însă cînd m-am întors, dimineaţa. Maică-mea stătuse lîngă ea toată noaptea, arăta răvăşită. La fel şi frate-meu. Noi eram tot ce mai rămînea din familie.

Am ajuns la 8, doctoriţa tocmai îi injectase morfina. A mai stat cîteva minute, apoi a plecat spunîndu-ne că nu mai e mult – părea mişcată, deşi o cunoştea pe bunica doar de un an, de cînd se mutase în casa lui Iszlai néni. Am condus-o pînă la poartă, era o zi frumoasă. Şi-a recăpătat stăpînirea, mi-a spus că nu mai poate face nimic, s-o chem doar pentru a constata decesul. I-am mulţumit şi m-am întors lîngă bunica.

Cu o zi-nainte mai deschidea încă ochii, o dată mi s-a părut că mă recunoaşte. Zîmbise. Acum pleoapele-i păreau lipite. În ultima săptămînă slăbise cumplit, dacă era să mă iau după faţa scofîlcită, cu gura surpată-năuntru şi ochii-afundaţi în orbite. Trupul ei era însă la fel de mare. Îl văzusem gol pentru prima dată-n viaţă cu doi ani în urmă, după operaţie, cînd o spălasem de cîteva ori cu un burete. Cu greu trecuse peste ruşinea asta. M-a uluit corpul acela uriaş, moale, cu pielea incredibil de albă şi fină – părea o statuie a fertilităţii, deşi născuse un singur copil. De dragul lui îşi revenise-atunci, acceptînd să mai trăiască o vreme. Nu ştia că va ajunge să-l îngroape – asta-i clătinase credinţa, o auzisem spunîndu-i preotului de la obraz că aşa ceva nu se face. Se referea la Dumnezeu.

M-am plimbat prin casă. De cîţiva ani nu mai era la fel, se rupsese ceva, o legătură invizibilă. Îmi luase ceva timp să-mi dau seama că bunica şi casa erau totuna. Mobilele vechi, hainele şi-aşterunturile din dulapuri, borcanele aliniate-n cămară, covata din baie, vasele din bucătărie, soba veche cu plită – trupul ei se prelungea-n toate obiectele, asta-nsemna de fapt „casnică”. Şi-atîta timp cît avusese putere, bunica-şi păstrase curat trupul ăsta mare. Acum era dezordine, murdărie chiar, vasele alandala, borcanele goale pline de praf, hainele-nvălmăşite. Singurul lucru care rămăsese neschimbat era mirosul din bufet, unde ţinea paharele şi cîteva poze cu noi. Un miros de cuişoare şi încă ceva, niciodată nu-mi dădusem seama ce – ceva vechi şi bine uns, cum erau cărţile de joc ungureşti pe care le păstra acolo. Am deschis vitrina şi-am inspirat puternic aroma aia, încercînd să mi-o întipăresc în creier. Ca la-mpărtăşanie, trup din trupul bunicii.

Pe la 9 a-nceput să horcăie – un sunet macabru, care te zgîria pe creier. Ne-am speriat. Frate-meo mai ales, nu putea suporta s-o vadă chinuindu-se. Se uita la ea şi repeta într-una „draga de ea”. Era înnebunit, crescuse acolo. Nici mama nu se putea opri din plîns – o iubea, o respectase toată viaţa, în ciuda divorţului şi-a tot căcatului de dup-aia. Pe mine mă obseda că se pierd toate poveştile pe care n-apucase să mi le spună – parcă mi-ar fi tăiat cineva rădăcinile.

Am ridicat un stor şi-am crăpat puţin geamul, să intre lumina şi mirosul perilor. Apoi am ieşit puţin în curte. M-am aşezat pe băncuţă, am aprins o ţigară. N-aveam stare. Am mers în grădină, m-am uitat o vreme la straturile goale. Am deschis portiţa, am trecut prin curtea părăsită a găinilor şi-am intrat în şopru. Un păianjen mare şi gras ţesuse-o pînză chiar la colţul uşii. Paradisul bunicului – rindele, ferăstraie, o menghină uriaşă de lemn, dălţi, ciocane. Cînd eram mic nu mă lăsa să intru acolo, ar fi fost în stare să-mi tăbăcească pielea dacă-i mişcam ceva din loc. Avea fixuri. Mi-am amintit dintr-o dată de crizele lui şi m-a pufnit rîsul. Rîdeam ca prostu în şopru, nu mă mai puteam opri. Bunica murea în casă. Pînă la urmă m-am întors.

Ultima oară-mi povestise de război, cînd trăiseră-n Ungaria. Trecuse frontul, ruşii se purtau mai rău ca nemţii. Bunicul era la lucru cînd au venit soldaţii şi-au adunat cîteva femei să le spele – nu altceva, doar să le spele izmenele. Probabil se şi distraseră. După cîteva ore, cînd s-a-ntors acasă, şi-a găsit bărbatul foc şi pară: „Unde-ai fost? Cu cine? Arată-mi!” Şi-a luat tesla cu el. Bunica l-a condus cîteva străzi mai încolo, la o casă-n podul căreia întinseseră hainele. Era şi un soldat, dar s-a ascuns după uşă, bunicu nu l-a zărit. Îşi pierduse minţile, a smuls sforile şi-a tăvălit albiturile-n praf, înjurînd de toţi dumnezeii. Apoi şi-a luat nevasta de-o aripă şi s-a-ntors acasă. Pe drum a dat nas în nas c-un ofiţer şi-a rugat o vecină să-i traducă că-l fute-n gură pe el şi tot neamul lui de căcănari, care nu-s în stare să-şi spele singuri izmenele. Nu se-ntîmplase nimic, poate femeia spusese altceva.

Nici nu mai ştiam de cînd începuse horcăiala. O oră, poate două – părea o veşnicie, parcă ne-ar fi sfredelit timpanele. De la o vreme mi se năzărise că sună de parc-ar face sex şi gîndul ăsta nu-mi mai dădea pace. Apoi brusc s-a oprit, un geamăt prelung şi gata, linişte. Frate-meu a strigat, s-a repezit spre ea hohotind. Am văzut că l-a auzit – cu un efort inuman de-acum s-a-ntors, pieptul i s-a umflat greu, scîrţîind. A-nceput iar horcăiala. Nu mai puteam suporta. Am ieşit din cameră, în bucătărie, dar se-auzea şi-acolo. Am intrat în baie şi-am închis uşa după mine.

M-am aşezat pe grătarul de la vană şi mi-am aprins o ţigară. Încă auzeam horcăitul. Luasem de pe bufet un pix şi un plic albastru, am început să scriu. Asta mi-a venit: „Moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemînd aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa că am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgîndu-se-n chiuvetă pînă cînd zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pîntecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pămîntul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurînd un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pămînt şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra…”

Am mai fumat o ţigară. Mă simţeam dintr-o dată liniştit, horcăitul nu mă mai deranja. Am pus plicul în buzunar şi m-am întors în cameră. M-am aşezat pe un scaun lîngă pat şi m-am uitat la ea pînă s-a terminat. Frate-meu s-a repezit iar dar l-am prins în braţe, i-am îngropat faţa în umărul meu şi i-am zis blînd „Las-o! Las-o să se ducă, n-o mai chinui!”. A izbucnit în plîns dar am reuşit să-l scot din cameră, am tras-o şi pe mama de braţ. Plîngeau amîndoi dar tot am mai auzit suspinul de uşurare al bunicii.

Apoi nu s-a mai auzit nimic din cameră, doar o turturea pe acoperişul cămării. Şi durerea noastră vie.

animal străin

O prietenă, Ramona Gliga, mi-a trimis anul trecut linkul revistei britanice Aesthetica (www.aestheticamagazine.com), care organiza un concurs. Mi-a plăcut cum sună şi l-am rugat pe alt prieten, Rareş Moldovan, să-mi traducă şi mie două texte, pe care le-am înscris. Juriul a deliberat pînă tîrziu în decembrie. Animal-ul, pe care l-am postat şi aici pe blog, a ajuns pe lista scurtă a finaliştilor şi, chiar dacă pînă la urmă n-a cîştigat, a fost inclus în The Aesthetica Creative Works Annual 2009. Cum mă sfătuiau şi membrii juriului în scrisoarea pe care mi-au trimis-o laolaltă cu exemplarul meu, sînt foarte mîndru de rezultat. Revista arată într-adevăr bine şi, cît am apucat s-o rasfoiesc, textele din ea au ţinută. Le multumesc mult lui Rareş şi Ramonei, fără de care englezii ar fi fost privaţi de o bucăţică aesthetică de exotism balcanic!

So, for those who like The Foreing Language:

The radio switches on every morning at 7, on the news and music channel. I jump out of the bed immediately, walk into the bathroom, turn on the tap and plunge my head under the cold water – I’ve got used to it and it feels great, I feel the warm haze inside me clearing away. Back in the room, I open the window and breathe in deeply the air yet unpolluted by traffic fumes. The usual exercise set, warm up and three power sets without weights, that all takes about half an hour. Then I shower and shave quickly. I have a light breakfast – yogurt, fruit, toast, butter, milk – and a very hot, strong cup of black tea.

I walk to work, it’s not far and taking the bus would be useless. I’m not a sucker for comfort, and maybe that’s why I never wanted a car. I only work five hours a day, I can afford this luxury – as a matter of fact I could just as well stay at home, but I prefer to have something to pass the time with. The work’s simple, but it requires attention and skill – we mount paintings and photographs on frames, and we’ve got the latest equipment. It’s a family business, the owner and his wife, with me being the only other employee. The wife takes orders in the small street shop, while the owner and I share the large studio at the back. We don’t talk much, we’d rather do our work in silence, listening to music on an old radio. It’s lovely work and not at all boring – we get all kinds of stuff to frame, objects people think decorative, things that remind them of pleasant moments in their lives: pictures, diplomas, letter, old newspaper pages, needlework, puzzles, maps and movie posters. Although mass produced, our frames are top quality natural wood. The range of models and colours is very wide and that’s why clients have a hard time deciding. Often they ask us for advice. The five hours always pass swiftly, imperceptibly.

On my way home I always stop by the market and shop – the food there is fresher than in the supermarket, and much more natural and healthy. I think about what I’d like to eat and I only buy what I need, and when I get home I start cooking – I like it and I’m pretty good at it, plus I know exactly what I need to stay in shape. After lunch I always rest for an hour, reading the paper or watching a documentary, then I prepare the gear and at six I leave for the city centre – training starts at seven and it takes me an hour of quiet walking through the park to get to the sports hall. On Tuesdays and Thursdays I go to the gym, where I do my individual schedule, but on Mondays, Wednesdays and Fridays I go to a muay thai club. Here also I do the warm-up and the heavy bag and speed bag series on my own, but I work with a trainer for targeting kicks and punches. Often I’ve got sparing partners as well. I close with fifteen minutes of power exercises without weights and stretching exercises. After practice I always take a hot shower, I stay under the lashing jet until my skin turn red. To re-hydrate I have an isotonic drink and nearly two liters of still water. At home I dine light, although the meal is quite nourishing, and also drink a fresh fruit juice or an herbal tea. Before going to bed I watch TV or read.

The events to which I’m invited usually take place on Saturdays, and if they’re in a different city, I got the travel and accommodation covered up in style. A car picks me up from home or from the hotel, so that I get to the location 45 minute before I’m due. The location is often an underground parking or an abandoned factory, with improvised, brightly lit rings. I don’t care to watch other matches, I just walk around and begin my warm-up – as the body temperature rises I feel my joints become flexible, and the muscles tense. There are few rules in illegal fighting, and fewer illegal moves. There are no weight categories and the gloves are thin, like the one used in the MMA – but I’ve never relied on the thickness of gloves. I prefer a clear and focused mind, speed and endurance. I’m always calm before a fight, which allows me to observe my opponents better – I have no feelings toward them, no hatred, no understanding, no fear, no mercy. I try to understand what brings them there – some fight for the money only, others for their image or fame in certain circles, a few fight out of an innate bestiality. I’ve met very few who, like me, are there because they love the fight – although very simple, it’s hard for me to explain this pleasure. The most important thing for me is to keep a clear mind during the whole match, to defeat the expectations and conclusions that my mind reaches automatically, by forcing myself to think that the fight starts every second and that I don’t know anything about the opponent. This is how I’ve defeated others more powerful than myself – it’s their mind that loses the fight for them, their expectation that after two identical reactions a third identical reaction should follow. I’ve been knocked out only three times, and have been taken to a hospital only once.

The crowds remind me of hyenas – they smell the blood and it drives them wild, they start to howl with excitement and lust. Most are well dressed men who drive luxury cars and believe they can alleviate their hunger by paying big and staying outside the ring. As for women, fights seem to get them horny, they lose it and start shouting obscenities, which contrasts strangely with their elegant outfits. I often feel their eyes and lusts – they see in me an animal with shiny skin and agile moves, an animal strong and virile. Several times the drivers have given me little notes with phone numbers and hotel rooms, but I’ve never felt tempted by their invitations. Everything that happens there stays there. After the fight I go back home or to my hotel and soak for an hour in a hot tub – everything fading slowly, the shouting subsiding, the adrenaline draining from the muscles. Then the hammer blow of a terrible exhaustion.

On Saturdays when there are no fights I walk through the city, stop by shops or meet my few friends. They’re all married and sometimes they have me over for dinner – their wives awkward in my presence, their kids sneaking glances while I eat. Usually we get together in a quiet club with jazz being played at the weekends, and we have a few bottles of wine, talking pretty much about the same things: their lives, their jobs, politics, football and movies. Very seldom do I return home with a woman I’ve met a few hours before. I make her coffee in the morning and call her a cab – I’ve come to know those who want the same things that I do, so there are no embarrassing moments. On Sundays I usually watch TV or get a movie from a rental shop nearby.

I have no fears, no uncertainties. Anxiety grabs me now and then in my sleep – I dream that I’m smoking, my hands shaking, I feel an emptiness in my stomach and a huge weight crushing my chest. I wait tensely for something to happen, but every time I wake up before it does. My heart is thumping, I feel something dragging me back, I know what it is and I lie very still, breathing deeply. It’s a brief, silent, intense wrestle – my mind wins back, step by step, the area invaded by darkness. I get up only when my mind is completely clear, I go to the kitchen and drink a glass of water, looking out the window. The yellow light of the lampposts trembles on the leaves, cars pass seldom by, sometimes a dog or cat is trying to drag something out of the trash.

A long time ago I decided to not let dreams and ideals sweep me away. When they happen to lurk close by, I always focus on my hands: I watch my palms, I bend and unbend my fingers, I turn my fists watching the tendons and veins throb under the taut skin – as long as I’m there, in that hot flesh, I cannot be elsewhere. Most people I know are led by ideas, they need goals – I can just live, and that’s enough.

duminicile

Întinde mîna şi opreşte alarma telefonului, apoi se ridică şi iese din cameră. Celălalt a deschis ochii dar rămîne în pat, încercînd să mai fure cîteva minute. Se scoală abia cînd simte mirosul cafelei şi merge buimac la toaletă. Apoi îşi toarnă în ceaşcă, pune o linguriţă de zahăr, lapte. Beau în linişte, privind pe fereastră – în dreapta, pe deal, crucea de la Belvedere sclipeşte în soare, în partea cealaltă o ceaţă uşoară stăruie deasupra Someşului. Se-mbracă pe rînd, fără chef, mai fumează cîte-o ţigară la ultima gură de cafea. În cele din urmă pornesc. Afară e răcoare dar aerul e limpede şi strălucitor – o zi frumoasă de octombrie, total nepotrivită cu sictirul lor. O zi perfectă pentru pescuit. Pînă la gară merg pe jos, n-are rost să aştepte treamvaiul.

Mă trezesc transpirat, pe nişte aşternuturi jilave. Paravanele de pînză din jurul patului filtrează o lumină blîndă iar ventilatorul suspendat de tavan face să adie un aer de seră. Femeia doarme alături, întoarsă cu spatele. Pielea ei e uscată şi netedă, de culoarea mierii. Are un picior întins şi pe celălalt ridicat spre piept, de parc-ar alerga, şi prin despicătura feselor i se vede sexul, bombat ca un fruct. Îmi trag pantalonii verificînd portmoneul, mă-ncalţ şi ies cu cămaşa în mînă. Bîjbîi printr-un coridor întunecos spre becul verde, găsesc uşa şi-o deschid – durează cîteva secunde pînă cînd ochii mi se-obişnuiesc cu lumina intensă de-afară. Am nimerit într-o curte înconjurată de clădiri dărăpănate cu un singur etaj, încinse cu un balcon circular. Cîţiva copii se joacă în praf, femeile-şi văd de treburi, doi bătrîni stau la o masă sub o umbrelă – nu mă bagă nimeni în seamă, parc-aş fi invizibil. În mijlocul curţii e o fîntînă de piatră. Deschid robinetul şi-mi bag capul sub jet, apoi mă frec la subsuori si pe piept. Îmbrac cămaşa şi ies printr-o poartă albastră într-o stradă îngustă, care dă la cîteva zeci de metri într-una mai mare. E aglomerat deşi e duminică dimineaţa, un furnicar neobosit prin care se strecoară cu greu cîteva ricşe. Un vînzător ambulant vrea să-mi bage ceva pe gît dar îl dau la o parte şi-mi văd de drum. Merg în direcţia în care bănuiesc că e hotelul – nu-mi doresc decît un duş, o cafea tare şi-un mic dejun sănătos.

În staţie îşi cumpără bilete de la chioşc. Unul din ei îşi aprinde o ţigară, celălalt răsfoieşte ziarul gratuit găsit pe o masă.

- Auzi mă, Britney Spears şi-a dus copilul la spital şi Obama o să-mprăştie Statele Unite cum a făcut Gorbaciov cu URSS-ul…

- Mă doare fix în…

- Stai aşa, în Floreşti ăştia se-mpuşca cu gloanţe de gumă, şoferii, lui Monica-i place s-asculte operă şi să meargă-n Obsession, Boc o mai luat o bulină roşie…

- Bine mă, hai c-a venit busul.

Urcă ultimii şi rămîn în picioare pe intervalul de la mijloc, deşi mai sînt locuri libere.

Mă trezesc cu senzaţia plăcută că o parte din oboseală a dispărut. A mai rămas însă destulă şi, după ce beau cu sete din sticla cu apă de lîngă pat, mă las să cad din nou pe pernă. E o voluptate imensă în gîndul că n-am de ce să mă trezesc, că nu trebuie s-ajung nicăieri, să verific mailuri sau să răspund la telefon. M-am deconectat de la maşinărie, veştile n-au cum să ajungă la mine. Poate spre seară o s-ascult un buletin de ştiri la radio, să văd cum merge lumea fără mine – gîndul ăsta mă face să zîmbesc, un zîmbet larg pe care-l iau cu mine în somn. Visez mult, la un moment dat mă trezesc pentru cîteva clipe dar apoi visul continuă, căldura patului s-a transformat într-o plajă pustie pe care stau întins, orbit de lumină, ca o şopîrlă uriaşă. Cînd nu mai suport arşiţa mă tîrăsc în mare, apoi ies şi rămîn nemişcat în nisip. Pleoapele mele filtrează o lumină roz în care se mişcă un fel de celule şi mici puncte incandescente. Mă trezesc cu sunetul valurilor în urechi – pentru mine, care n-am fost niciodată în larg, marea-nseamnă linişte. Ceasul electronic arată 15.42. Deja mă doare spatele de-atîta somn, ar fi bine să mă scol şi să mănînc ceva. Plănuisem să sărbătoresc duminica plimbîndu-mă prin oraş, privind oamenii care ies de la biserică şi-adulmecînd mirosul de castane coapte, trecînd prin parc şi privind Someşul de pe poduri, dar e prea tîrziu. Am să fac doar un duş, gătesc ceva uşor şi pun un film, apoi mă culc devreme.

- Nii, morocănoşii!!

- Pariu că ala cu bastonul prinde un loc?

- Şi baba cu geacă roşie pare-n formă!

Bătrînii se-nghesuie la uşi împiedicîndu-i pe cei care vor să coboare. Au mîinile-ncărcate cu sacoşe şi ochii aprinşi, sînt puşi pe harţă, gata să ucidă pentru un loc pe scaun. În clipa-n care reuşesc să se-aşeze se destind, devin dintr-o dată volubili şi curtenitori, se sucesc în toate părţile, căutînd cunoştinţe. Se-nfiripă discuţii, femeile sînt tratate cu consideraţie. Rîd amîndoi, spectacolul ăsta-i amuză-n fiecare dimineaţă. La semafor un alt autobus opreşte pe banda alăturată şi-şi dau coate arătîndu-şi o fată aşezată în dreptul lor. E drăguţă şi, atît cît lasă să se vadă taiorul, are nişte sîni perfecţi – îi observă abia-n clipa-n care autobusul ei se pune în mişcare şi-şi întoarce brusc capul, ruşinată. În faţa catedralei cîţiva oameni ascultă slujba la difuzoarele de pe stîlpi, privind spre uşa mare de lemn de parc-ar aştepta ca Dumnezeu să iasă-n prag să le facă cu mîna. Porumbeii de pe streaşina de deasupra se-nfoaie şi-şi curăţă penele, plănuind un atac.

Afară e încă beznă cînd mă ridic pe marginea patului. Ceasul arată 5:29 şi-i blochez alarma înainte să-nceapă să sune. Rock m-a simţit, se ridică şi el din coş întinzîndu-se pe labele din faţă şi căscînd. Mă spăl repede şi iau pe mine un pulover cu gît, vesta, pantalonii impermeabili şi ghetele de munte. Scot din frigider punga cu senviciuri pregătită de-aseară şi-o bag în geantă, îmi atîrn minciogul de curea, iau undiţa-n mînă şi deschid uşa. Rock o zbugheşte înainte, oprindu-se să se pişe la primul copac, în timp ce eu încui şi pun cheia pe grinda de deasupra. Am hotărăt să sărbătoresc duminica mergînd pînă la lac şi-o iau hotărît în sus pe cărare, fluierînd în falset o melodie cubaneză. Rock mi-o ia înainte şi cînd ajunge la şosea începe să latre fără nici un motiv, bănuiesc că-i felul lui de-a participa la trezirea lumii. S-a luminat binişor şi-o emoţie plăcută îmi gîdilă măruntaiele la primul fum de ţigară. Strîng din reflex mînerul lansetei cînd îmi închipui prima trăsătură, un lipan sau un clean, poate chiar un păstrăv, şi-ncep să sortez în minte muştele, încercînd să mă hotărăsc cu care să-ncep. Cînd îmi dau seama ce fac şi m-apucă rîsul, de ani de zile nu reuşesc să lecuiesc nerăbdarea asta. Bătrîne, mai e pîn-acolo, bucură-te de pădure, adulmecă-i mirosul care încă te-mbată ascultă păsările care se trezesc, uită-te la cîinele ăsta dement care uneori pare să-nţeleagă ce-i spui…

Sînt singurii care coboară la capătul liniei. Cumpără un suc de la chioşcul din staţie şi-o iau printre blocuri, aprinzîndu-şi cîte-o ţigară şi grăbind pasul. Cînd ies din nou la strada principală Mall-ul se-nalţă chiar în faţa lor. Urcă pe o rampă laterală şi se-opresc o clipă în faţa unei uşi metalice pe care scrie PENTRU PERSONAL. Strivesc chiştoacele în acelaşi timp şi intră, traversează un hol slab luminat şi-ajung pe o alee cu magazine. Unele au grilajele pe jumătate ridicate, înăuntru se spală pe jos şi se şterge praful. Lîngă scara rulantă îşi strîng mîinile.

- Ai cîştigat azi cu bordelul şi pescuitul.

- Mă, nici să dorm toată ziua nu m-ar deranja!

Zîmbesc amîndoi.

- Diseară mergem împreună?

- Da, ne vedem la colţ. Dacă n-ajung te sun.

- Ok. Spor la treabă.

- Şi ţie, bătrîne. Salut

aproape

tînărului zis Vrabie

Era devreme şi iarba încă udă de rouă, dar se simţea în aer căldura care-avea să vină peste cîteva ore. O apucă grăbit pe cărarea din spatele blocului, cel mai scurt drum spre canal. În mînă avea o lansetă telescopică, un DAM vechi de un metru optzeci, echipată cu o mulinetă cam mare şi o lingură argintie prinsă într-o agrafă cu vîrtej – incredibilul cadou primit de la Kiss bácsi de ziua lui.

Împlinise de curînd 12 ani şi-n timpul verii era la fel de tuciuriu ca toţi ţiganii din cartier. Se-obişnuise cu ei, aşa cum se-obişnuise cu blocurile fără ferestre-n care stăteau, înegrite de fumul focurilor pe care le-aprindeau iarna în camere şi cu rufele colorate întinse pe sfori peste tot. Locuia într-un ghetou. Se mutase acolo împreună cu maică-sa în urmă cu şase ani, după ce ai lui divorţaseră, în singurul bloc renovat de fabrica unde lucra ea. La-nceput, îngrozită, maică-sa nu-l lăsase să iasă fără ea nici pînă la magazin. Apoi, cînd începuse să meargă la şcoală, trebuise să-nveţe să se descurce singur. Majoritatea colegilor lui erau ţigănuşi şi-n timp ajunsese să le facă faţă, să nu se mai lase intimidat şi să riposteze. Luase bătaie de multe ori, într-un rînd rămăsese fără ghiozdan şi pantofi, dar nu plînsese niciodată. Nu de faţă cu ei. În cîţiva ani devenise şi el la fel de dur, de lipsit de milă.

După ce se urcă pe dig o luă în josul canalului, spre baraj. Prin cadrul unei ferestre, la etajul trei al celui mai apropiat bloc, se iţea capul unui cal. Ajunse lîngă gardul depozitului de fier vechi şi culese din drum cîteva pietre, pentru cîinii care stăteau de obicei la poartă. De data asta nu erau acolo şi trecu podul peste canal, oprindu-se la capătul celuilalt, cel mare, să vadă apa Mureşului bolborosind dedesubt, la turbine. Era curată.

Timp de aproape doi ani un bărbat locuise cu ei, apoi rămăseseră din nou singuri. Maică-sa-i lăsa dimineaţa pe masă senviciurile pentru şcoală iar la patru, cînd se-ntorcea de la serviciu, îi încălzea prînzul pregătit cu o zi înainte. Restul după-amiezii gătea, spăla şi făcea curăţenie, iar după ce termina se instala pe fotoliul din faţa televizorului, uitîndu-se la seriale, fumînd şi sorbind dintr-o cană mare cu cafea. Îl întreba de teme dar nu-l verifica niciodată. Seara-l lăsa afară pînpă tîrziu, să se joace cu prietenii pe care şi-i făcuse. Mergeau în curtea şcolii pe terenul de fotbal, se-ascundeau printre blocuri, vara făceau baie în canal. Învăţase să-noate şi să se scufunde ca un peşte, ţinînd ochii deschişi sub apă. Jucau prinsea şi oglinda, uneori aruncau în apă o monedă strălucitoare şi-apoi se-ntreceau s-o găsească pe fundul mîlos. De cînd mai crescuseră începuseră să meargă şi la baraj – intrau sub cascade, se fugăreau pe dalele alunecoase şi prindeau pirci cu tricourile înnodate. Acolo-l întîlnise pe Kiss bácsi. Bătrînul purta întotdeauna cizme de cauciuc, pantaloni lungi şi pulover, chiar şi pe cele mai mari călduri. Pescuia în curentul de sub baraj şi-ntr-un rînd, cînd el se oferise să-noate să-i scoată cîrligul agăţat la fund, îi zîmbise recunoscător. De-atunci începuse să stea pe lîngă el, iar bătrînul păruse bucuros să aibă pe cine instrui: îl învăţase să lege cîrligele, să pună momeala şi să ţină pluta în curent. Uneori îi aducea şi lui un băţ uşor, de bambus, cu care-a prins primii lui cleni. În schimb el îl ajuta să caute rîme, să prindă broscuţe şi să nu-şi mai lase monturile în crengile de pe fundul apei. La un an de cînd se cunoscuseră, de ziua lui, bătrînul îi dăruise una din lansetele sale.

Ajuns pe malul celălalt o apucă tot în josul apei. Merse pe cărarea lată cîteva sute de metri, apoi se băgă printre tufe şi-ncepu să goboare malul abrupt, ţinîndu-se cu mîna liberă de crengi şi de smocurile tari de iarbă. Mai bîjbîi o vreme prin stufăriş, apoi găsi în sfîrşit locul – apa era aici lină, doar mai în jos se agita iarăşi peste un prag de bolovani. Desfăcu grăbit undiţa, aliniind inelele aşa cum îl învăţase Kiss bácsi, apoi reglă frîna mulinetei. Prima lansare nu-i reuşi, lingura zbură cu boltă şi căzu cu zgomot pe apă, la cîţiva metri de el. O trase repede înapoi şi-ncercă din nou. De data asta reuşi s-o trimită razant, ca pe un proiectil, la o distanţă de trei ori mai mare. Satisfăcut începu să recupereze lent, amintindu-şi să ridice uneori brusc vîrful, închipuindu-şi un peştişor care-ncearcă să fugă, plimbîndu-l uşor în stînga şi-n dreapta.

Era prima vară-n care se gîndeise la şcoală. De fapt la Raluca. Cu un an în urmă, cînd apăruse la ei în clasă, li se păruse tuturor rătăcită acolo din greşeală – arăta ca fetele de la şcolile din oraş, nu-njura şi-nvăţa toate lecţiile. În pauze vorbea doar cu fetele şi nu răspundea cînd băieţii strigau după ea. El avusese noroc şi-n ultimul trimestru, cînd diriginta le schimbase din nou locurile, nimerise-n bancă cu ea. La-nceput îl tratase cu răceală, stînd pe jumătate întoarsă cu spatele, apoi uitase de el şi-ncepuse să stea normal – o privea cu coada ochiului cînd scria absorbită în caiet, strîngîndu-şi buzele. Îi studiase atent mîinile cu unghii îngrijite, părul de culoarea mierii pieptănat lins şi puful auriu de pe tîmple. În ziua-n care-şi scăpase stiloul şi el îl prinsese din zbor îi zîmbise pentru prima dată. Atunci observase că ochii ei sînt de un albastru închis. În altă zi, cînd îşi uitase dinadins manualul acasă şi ea-l lăsase să se uite într-al ei, stătuse cel mai aproape de ea şi simţise mirosul părului ei. Puţin cîte puţin începuseră să vorbească. În ultima zi dinaintea vacanţei ea-i spusese că merge cu părinţii la mare – dintre oamenii pe care-i cunoştea el doar Kiss bácsi fusese o dată la mare, în tinereţe. De-atunci se gîndise la ea în fiecare seară, înainte de-a adormi. Pînă seara trecută.

Pe malul celălalt un bărbat trăsese o căruţă lângă apă, dînd-o cu spatele şi strunind calul. Apoi începuse să-ncarce nisip ud cu o lopată. Calul se mişca uneori încercînd să ajungă la nişte smocuri de iarbă şi-atunci omul striga la el. Era un cal mare şi roşu, cu vene umflate sub piele.

Cu o zi-nainte fusese cu Vizi la canal şi jucaseră oglinda pînă se-nserase. Îl văzuseră pe Lajos-beţivul întorcîndu-se de la pescuit şi cînd fugiseră să-l întrebe ce-a prins le arătase, în punga de plastic pe care-o ţinea în mînă, o ştiucă mare. Apoi, chiar cînd vroiau să plece acasă, apăruseră fetele cu covorul şi hotărîseră să mai stea puţin. Erau trei, de-aceiaşi vîrstă cu ei – după ce-l întinseseră pe jos aruncaseră apă peste el cu o găleată şi una începuse să-l frece cu o perie. Stătea în genunchi şi ei, din apă, îi vedeau chiloţii. Celelalte îi observaseră că se uită, şuşotiseră ceva şi rîseseră, apoi cea de pe covor îşi ridicase de tot rochia şi-şi băgase chiloţii în fund. Ochii i se lipiseră de fesele ei mici şi bombate şi, cînd Vizi ieşise din apă, el se codise strigînd după el să-l aştepte. Pînă la urmă n-avusese încotro şi ieşise şi el, încercînd să-şi ascundă slipul ridicat ca un cort, dar cînd trecuse pe lîngă ele observaseră şi-ncepuseră să rîdă. „Arată-mi şi-ţi arăt şi eu pizda!”, îi spusese cea de pe covor şi el o luase la fugă după Vizi, cu pantalonii şi adidaşii-n mînă, muşcat din spate de rîsetele lor. Înainte de-a adormi se gîndise cum ar fi fost să accepte şi i se făcuse foarte cald.

De cîteva minute trăgea lingura prin apă fără să se mai uite la ea. Bărbatul de pe malul celălalt terminase de-ncărcat nisipul, se urcase-n căruţă şi mînase calul pe drum. Privea în urma lui cînd lingura ajunse la un metru de vîrful lansetei şi săltă afară din apă. În urma ei o ştiucă scoase capul încercînd s-o apuce, atingînd-o doar, apoi se răsucise lovind apa cu coada şi se scufundase din nou. Îi văzuse limpede gura lată de o palmă, dinţii mărunţi şi ochii galbeni. Rămase uluit, privind în urma ei cu gura căscată, inima bubuindu-i înnebunită în piept.

animal

Radioul porneşte în fiecare dimineaţă la 7, setat pe un program cu ştiri şi muzică. Sar imediat din pat, merg la baie, dau drumul la apa rece şi-mi bag capul sub robinet – m-am obişnuit cu lucrul ăsta şi senzaţia e extrem de plăcută, simt cum aburul călduţ din minte se risipeşte. După ce mă-ntorc în cameră deschid larg fereastra şi inspir puternic aerul încă nepoluat de traficul străzii. Setul obişnuit de exerciţii, o-ncălzire şi trei seturi de forţă fără greutăţi, îmi ia cam 30 de minute. La sfîrşit fac un duş rapid şi mă bărbieresc. Mănînc ceva uşor – iaurturi, fructe, pîine prăjită, unt, lapte – şi beau un ceai negru, tare şi foarte fierbinte.

La serviciu merg pe jos, nu e departe şi-ar fi inutil să iau un autobus. Nu sînt un om comod şi din cauza asta cred că n-am simţit niciodată nevoia unei maşini personale. Lucrez doar cinci ore pe zi, am suficiente venituri ca să-mi permit luxul ăsta – la drept vorbind aş putea foarte bine să stau acasă, prefer însă să-mi umplu cu ceva timpul. Munca mea e simplă, cere totuşi atenţie şi îndemînare – lucrez într-un atelier de înrămat tablouri, utilat cu echipamente performante. E o afacere de familie, iar eu sînt singurul angajat în afara patronului şi-a soţiei sale. Ea se ocupă de comenzi în micul magazin de la stradă, iar patronul şi cu mine împărţim atelierul spaţios din spate. Nu vorbim prea mult, amîndoi preferăm să ne vedem de treabă în linişte, ascultînd muzica de la un aparat vechi de radio. E o muncă plăcută şi deloc plicticoasă – primim pentru înrămare tot felul de obiecte pe care oamenii le consideră decorative sau care le amintesc de momente plăcute din viaţa lor: poze, diplome, scrisori şi pagini vechi de ziar, goblenuri, puzzle-uri, hărţi şi afişe de film. Deşi sînt produse în serie, ramele sînt de calitate, din lemn natural. Paleta de modele şi culori e foarte largă şi din cauza asta clienţilor le vine greu să se hotărască, de multe ori ne cer sfatul. Cele cinci ore trec întotdeauna uşor, pe nesimţite.

În drum spre casă trec de fiecare dată prin piaţă şi-mi fac cumpăraturile – alimentele de-acolo sînt mai proaspete decît cele din supermarketuri şi mult mai naturale. Mă gîndesc ce vreau să mănînc şi iau doar necesarul iar după ce ajung mă apuc de gătit – îmi face plăcere şi mă pricep destul de bine, în plus ştiu exact de ce am nevoie ca să fiu în formă. După masă mă odihnesc întotdeauna o oră, citind un ziar sau urmărind un documentar, apoi îmi pregătesc echipamentul şi la şase pornesc spre centru – antrenamentele încep de la şapte şi-mi ia o oră să ajung la complexul sportiv, plimbîndu-mă liniştit prin parc. Marţea şi joia merg la sala de forţă, unde-mi fac programul individual, iar lunea, miercurea şi vinerea la un club de muay thai. Încălzirea şi seriile de sac şi pernă le fac şi aici singur, doar în partea a doua lucrez cu antrenorul la palmare şi ţinte. De cele mai multe ori am şi parteneri pentru sparing. Închei cu un sfert de oră de forţă fără aparate şi cu exerciţii de stratching. După antrenamente fac întotdeauna un duş fierbinte, rămînînd sub jetul puternic pînă mi se înroşeşte pielea. Pentru rehidratare beau o soluţie isotonică şi aproape doi litri de apă plată. Acasă mănînc ceva uşor şi hrănitor şi beau un suc proaspăt de fructe sau un ceai de plante. Înainte de-a mă culca mă uit la televizor sau citesc.

Evenimentele la care sînt invitat au loc de obicei sîmbăta, iar dacă e vorba de alt oraş mi se asigură întotdeauna transportul şi cazarea în condiţii foarte bune. O maşină mă ia de-acasă sau de la hotel astfel încît să ajung la locaţie cu 45 de minute înainte de a-mi veni rîndul. De obicei sînt parcări subterane sau foste uzine, cu ringuri improvizate, luminate puternic. Nu mă interesează să privesc alte meciuri, mă schimb şi-ncep încălzirea – pe măsură ce temperatura corpului creşte simt cum ligamentele devin mobile şi muşchii se tensionează. Regulile luptelor ilegale sînt puţine, la fel ca şi loviturile nepermise. Nu există categorii de greutate şi mănuşile sînt mici, ca cele folosite în MMA – nu m-am bazat însă niciodată pe grosimea unei mănuşi. Prefer luciditatea şi concentrarea, viteza şi rezistenţa. Înaintea luptei sînt întotdeauna liniştit şi asta mă ajută să-mi observ mai bine adversarii – nu simt faţă de ei nimic, nici ură, nici înţelegere, nici frică, nici milă. Încerc să-nţeleg ce-i aduce acolo – unii luptă doar pentru bani, alţii pentru imagine sau faimă în anumite cercuri, cîţiva dintr-o bestialitate înnăscută. Am întîlnit foarte puţini care, ca şi mine, sînt acolo pentru că le place lupta – deşi e ceva foarte simplu, mi-e greu să explic plăcerea asta. Cel mai important lucru pentru mine e să rămîn lucid pe toată durata meciului, să-nving concluziile şi aşteptările la care mintea ajunge automat, impunîndu-mi gîndul că lupta începe în fiecare secundă şi că nu ştiu nimic despre celălalt. Aşa am reuşit să cîştig chiar cu adversari mai puternici – îi pierde propria lor minte, faptul că după două reacţii identice se-aşteaptă ca şi a treia să fie la fel. Am fost făcut knock-out doar de trei ori şi o singură dată am ajuns la spital.

Spectatorii-mi amintesc de nişte hiene – adulmecă sîngele şi mirosul ăsta-i aţîţă, încep să urle de poftă. Majoritatea sînt bărbaţi care se-mbracă bine, conduc maşini scumpe şi cred că-şi pot potoli foamea plătind sume exorbitante şi rămînînd în afara ringului. Pe femei luptele par să le excite, îşi pierd cumpătul şi-ncep să strige obscenităţi care contrastează ciudat cu ţinutele lor de gală. De multe ori le simt privirile şi poftele – văd în mine un animal cu piele lucioasă şi mişcări agile, puternic şi viril. De cîteva ori şoferii mi-au transmis bileţele cu adrese sau numere de camere de hotel dar nu m-a tentat niciodată să accept o asemenea invitaţie. Nimic din ce se-ntîmplă acolo nu are o continuare. După lupte mă-ntorc acasă sau la hotel şi stau cîte-o oră în cadă, în apă fierbinte – totul se şterge încet, urletele se estompează, adrenalina se scurge din muşchi. Vine apoi o oboseală cumplită, ca o măciucă.

În restul sîmbetelor mă plimb prin oraş intrînd în magazine sau mă-ntîlnesc cu cei cîţiva prieteni pe care-i am. Toţi sînt însuraţi şi uneori mă invită la masă – soţiile lor se simt stingherite în prezenţa mea, copii mă privesc pe furiş în timp ce mănînc. De obicei însă ne-ntîlnim într-un club liniştit unde în weekenduri se cîntă jazz şi bem cîteva butelii de vin discutînd cam despre aceleaşi subiecte: viaţa lor, serviciu, politică, fotbal şi filme. Foarte rar se-ntîmplă să mă-ntorc acasă conducînd o femeie ameţită, pe care am cunoscut-o cu cîteva ore în urmă. Dimineaţa îi fac o cafea şi-i chem un taxi – am ajuns să le recunosc pe cele care-şi doresc acelaşi lucru ca şi mine şi nu am parte de scene penibile. Duminicile mă uit de obicei la televizor sau închiriez filme de la un centru din apropiere.

Nu am frici, nici nesiguranţe. Neliniştea mă cuprinde rareori, întotdeauna în somn – visez că fumez, mîinile-mi tremură, simt un gol în stomac şi pieptul mi-e strivit de o presiune enormă. Aştept încordat să se-ntîmple ceva, dar mă trezesc de fiecare dată înainte ca acel lucru să se petreacă. Inima-mi bate puternic, simt că ceva din trecut mă trage înapoi – ştiu ce e şi rămîn nemişcat, respirînd adînc. E o luptă scurtă, tăcută, intensă – conştiinţa cîştigă pas cu pas teritoriul invadat de întuneric. Abia cînd sînt complet lucid mă ridic, merg în bucătărie şi beau un pahar cu apă, privind pe fereastră. Lumina galbenă a becurilor de pe stîlpi tremură pe frunzele copacilor, maşinile trec foarte rar, uneori un cîine sau o pisică încearcă să scoată ceva dintr-un tomberon.

Am hotărît cîndva demult să nu mă mai las furat de idealuri şi vise. Cînd se-ntîmplă totuşi să-mi dea tîrcoale mă concentrez întotdeauna asupra mîinilor mele: îmi privesc palmele, îndoi degetele şi le desfac, rotesc pumnii strînşi urmărind jocul tendoanelor şi venelor sub pielea întinsă – cît timp sînt acolo, în carnea aia fierbinte, nu pot să fiu în altă parte. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc sînt conduşi de idei, au nevoie de scopuri – eu pot trăi pur şi simplu, mi-e de ajuns.

marea surpriză

  

Priveşte maşina care străbate rapid cei cîţiva metri de curte şi frînează în faţa verandei, făcînd să scrîşnească pietrişul. Şoferul coboară şi-l salută – e acelaşi tînăr înalt de data trecută, cu părul tuns scurt, costum gri-închis şi ochelari de soare cu lentile mari. Trece în spatele maşinii, deschide portbagajul şi scoate din el nişte plase roşii, apoi urcă treptele cu braţele pline, apasă clanţa cu cotul şi intră în casă. În urma lui uşa rămîne deschisă, aşa că-l aude salutînd-o pe soţia sa şi refuzînd politicos cafeaua care i se oferă. Se-ntoarce la maşină, scoate ultimele pungi şi-nchide capota, apoi saltă din nou pe trepte. Cînd iese pentru a doua oară îl salută din mers, urcă grăbit la volan, porneşte motorul şi, cu capul întors peste umăr, aşteaptă ca poarta să se deschidă complet. Nu-l mai urmăreşte însă, privirea lui soarbe bucata de şosea străbătută de zvîcnetele maşinilor şi, dincolo de ea, maidanul pătat de brumă şi plin de mărăcini – partea de la marginea drumului e colorată de gunoaie iar în depărtare se zăreşte linia întunecată a unei liziere. Canaturile porţii se-apropie încet, îngustînd imaginea aidoma faldurilor unei cortine de tablă, făcînd-o în cele din urmă să dispară.

                De foarte mult timp asta e singura imagine a lumii de-afară pentru el şi soţia sa. Pe deasupra plăcilor înalte ale gardului nu se văd decît vîrfurile unor stîlpi de iluminat, între care atîrnă mai multe cabluri încîlcite – nici un copac, nici un bloc. Nu-i nimic de văzut, parc-ar trăi într-un crater de beton. Noroc cu iarba şi cei trei meri care cresc în capătul curţii. Oftează şi se ridică încet din fotoliul de răchită, sprijinindu-se în baston. Poartă un costum din stofă groasă, destul de vechi, iar gîtul îi e înfăşurat într-un fular de lînă ale cărui capete umflă reverele sacoului. Artrita îi sfredeleşte genunchii, făcîndu-l să geamă imperceptibil şi să decreteze în timp ce intră în casă:

                „Astăzi o să ningă!”

                „Iar ne-au adus brînză de-aia proastă”, îi răspunde soţia din dosul uşii frigiderului. Plasele zac dezumflate pe podea iar conţinutul lor umple masa – o mulţime de cutii, pungi, caserole şi sticle. Se-aşează pe scaunul de lîngă sobă şi urmăreşte atent agitaţia ei între masă, frigider şi cămară. Şi-a încheiat capotul aiurea, ratînd un nasture, aşa că-i stă într-o parte, iar părul alb, tapat în faţă, e turtit la spate ca o plăcintă.

                „Mai bei cafea?”, îl întreabă după ce toate par să fi ajuns la locul lor.

                „Puţină!”

                „Nu mai e caldă!”

                Îi toarnă în cană ultimul rest din ibricul pe care-l clăteşte apoi în chiuvetă. În timp ce-şi amestecă o linguriţă de zahăr, dibuie telecomanda de pe bufet şi-apasă expert butonul cu numărul 4.

                „Deja?”

                În ciuda protestului ascultă şi ea ştirile Observatorului, oprindu-se de cîteva ori din treburi ca s-audă mai bine.

                „Nenorociţii de bulgari, cum au intrat ăştia în ue!?”

Cele două televizoare pe care le au, unul sport în bucătărie şi altul mai mare în dormitor, sînt cele mai valoroase lucruri din viaţa lor. La-nceput, în primul an, casa fusese aproape tot timpul plină de militari, procurori, politicieni, documentarişti, operatori. Îi interogaseră timp de săptămîni întregi, filmînd totul, apoi îi obligaseră să urmărească sute de casete, punîndu-le cele mai absurde întrebări, ameninţîndu-i. Se-ntorceau mereu cu alte idei, cu noi şi noi curiozităţi, dar în cele din urmă, cînd ei epuizaseră tot ce-aveau de spus, tot ce-şi putuseră aminti, îşi pierduseră interesul şi plecaseră, lăsîndu-i storşi şi vlăguiţi. De-atunci, în afara şoferilor care le-aduc cele necesare, a unei femei care face curăţenie în fiecare vineri, şi-a medicului care-i consultă cînd au nevoie, văd şi aud oameni doar la televizor. Noroc că acum sînt toate canalele astea, de pe care poţi afla tot ce te interesează. Lui îi plac mult documentarele cu animale de pe Discovery şi cursele de ciclism de pe Eurosport – în ultimii 10 ani n-a ratat nici un tur important. Urmăreşte şi canalele româneşti, ştirile şi talk-show-urile, dar de cele mai multe ori îşi pierde răbdarea sau se enervează. Nevastă-sa se uită mai mult la seriale, de-a lungul anilor a urmărit cu sfinţenie Dallas-ul, Familia Guldenburg, Tînăr şi neliniştit. Acum sînt atît de multe încît se-ntîmplă să-ncurce personajele, aşteptîndu-se bunăoară ca Gustavo, asemenea unui magician pentru care lungimile de undă şi fusele orare diferite nu-nseamnă mare lucru, să ajungă la timp pentru a o salva pe Fedora. În rest îi mai plac Teleenciclopedia şi Tezaur folcloric, vocile calde ale prezentatorilor îi amintesc de vremuri mai bune. Şi amîndoi sînt îndrăgostiţi de emisiunea de sîmbăta seara, o adoră pe fata aia.

                Cu ajutorul televizorului zilele li se scurg încet, aproape identice: mănîncă, îşi fac treburile prin casă şi curte, seara se-aşează în pat. Vorbesc puţin, rarele discuţii pe marginea unei ştiri sau emisiuni le stăruie-n cap zile întregi. Dorinţa de-a ieşi pare să fi trecut şi ea, sau cel puţin nici unul nu mai pomeneşte despre asta.

La-nceput fusese cumplit, la sfîrşitul celui de-al doilea an ea făcuse o cădere nervoasă şi trebuise să-nghită timp de cîteva luni nişte pilule mici şi roz. Toată perioada aceea în care-şi dorise să moară, ca să se isprăvească odată totul, în care-avusese coşmaruri oribile care-o făceau să se trezească urlînd şi continuau multă vreme după aceea, el fusese alături de ea. Era mereu acolo, gata să-i satisfacă orice nevoie, stătuse zile-ntregi pe marginea patului ţinînd-o de mînă, spunîndu-i că totul va fi bine. Şi pînă la urmă îşi revenise, iar în anii care-au urmat se obişnuiseră să trăiască singuri, fără oameni. Vedeau aproape zilnic la televizor că poţi s-o sfîrşeşti şi mai rău. Măcar erau sănătoşi, ceea ce la vîrsta lor era un dar de la Dumnezeu; deşi nu discutaseră niciodată despre asta, aşa credeau amîndoi.

                Sîmbăta asta a fost şi ea ca toate celelalte: ea a pregătit masa şi el a făcut cîţiva paşi prin curte, de-a lungul gardului, ea a urmărit serialul de după-masă şi el ştirile de la 7, apoi au cinat faţă în faţă la masa din bucătărie. La 9 sînt în pat, în faţa televizorului. Fata li se pare superbă în rochia ei vaporoasă, iar vocea vibramtă cu care prezintă cazurile îi unge la suflet. Privesc vrăjiţi, la un moment dat ea scapă cîteva lacrimi, el tuşeşte încurcat de cîteva ori, şi amîndoi se bucură ca nişte copii cînd durerile oamenilor sînt şterse ca prin farmec de zîmbetul divin al fetei lor. Încet-încet se cufundă într-un vis, acelaşi pe care-l împart de ani de zile: se văd în culise, aşteptînd emoţionaţi semnalul, ascultînd vocea duioasă care-anunţă publicului marea surpriză, apoi pătrund în lumina orbitoare a platoului, întîmpinaţi de ropote de aplauze. Un înger se-ndreptă spre ei şi-i sărută, apoi îi conduce abia atingîndu-le braţele spre canapea şi se-aşază alături de ei, îndoindu-şi delicat picioarele, privindu-i în ochi…

                Emisiunea se-ncheie şi el opreşte televizorul, dar visul de aur continuă, îl duc cu ei în somn. E cel mai de preţ bun al lor, singura speranţă pe care-o mai au – aceea că-ntr-o zi îngerul îi va aduce din nou în mijlocul oamenilor, spunîndu-le acestora că ei nu…, că ei încă…

                „Somn uşor, Nicule!”

                „Noapte bună, Lenuţă!” 

înfrîngerea

           

            La fluierul final tabela arată în continuare 2 – 0. Din boxe izbucneşte la volum maxim imnul gazdelor şi urletele entuziaste ale galeriei lor îl umplu de ură. În timp ce se-ndreaptă spre ieşire se uită la prietenii lui – sînt dezumflaţi, cu feţele triste. Aşteaptă cu toţii-n tăcere pînă li se dă voie să părăsească stadionul, apoi pornesc la pas în urma unei maşini cu girofarurile pornite. Nu cîntă nimeni, se-aud doar înjurături înfundate, mormăite. La prima intersecţie rămîn mai în urmă şi se despart de pluton, luînd-o înspre Belvedere. Ocolesc hotelul şi coboară şirul lung de trepte spre Someş, apoi merg o vreme pe trotuarul îngust de lîngă mal. Nici unul nu scoate o vorbă, preferă să privească apa gălbuie în care se reflectă luminile albastre ale stîlpilor de înaltă tensiune. Traversează pe podul de lîngă Operă şi intră la Rainbow să cumpere bere şi ţigări, apoi se-afundă-n întunericul parcului. Parcul lor, unde se simt în sfîrşit acasă.  

            Aşteptase meciul ăsta mai ceva decît pe Moş Crăciun cînd era mic, visase la el tot anul trecut, cînd ei jucau încă-n B şi ceferiştii se lăfăiau în prima ligă. Acum însă Şepcile se-ntorseseră în sfîrşit unde le era locul – Unica  iubire, marea revenire. Chiar dacă de la-nceputul campionatului pierduseră aproape toate meciurile, nu vroia să se gîndească că vor retrogada din nou. Trebuia să se-ntîmple o minune şi sperase ca un nebun că se va-ntîmpla în meciul ăsta, nu puteau să piardă-n faţa CFR-ului. Se-ntîlnise cu Comi la Ancora încă de la trei după-masa – în ciuda codului portocaliu de caniculă veniseră amîndoi cu fularele la gît. Pe la patru apăruse şi Şarpele, Rică imediat după el. Apoi băuseră bere pînă la şapte, cînd porniseră spre Gruia uitîndu-se urît la vişinii întîlniţi în drum. Cu o oră-nainte de-nceperea meciului îşi ocupaseră deja locurile de la peluză, în mijlocul galeriei, şi-aşteptaseră cu sufletul la gură să-nceapă. Urlaseră apoi timp de 90 de minute, el mai tare decît toţi. Zadarnic, nu se-ntîmplase nici o minune. „U” jucase dezastruos, se-nfierbîntase însă prea tare ca să recunoască asta, aşa că-njurase arbitrul, tuşierii, echipa şi galeria CFR-ului, pe toţi muiştii ăia nenorociţi. La sfîrşit se simţise-nşelat şi mersese cu prietenii-n parc, să bea de supărare.

            După o oră sînt încă acolo, pe o bancă din parcul pustiu. Berea le-a dezlegat pînă la urmă limbile şi dezbat în gura mare fiecare fază a meciului, ca la Procesul etapei.

            - O fost fault, mă, să-mi bag pula dacă nu! O ţinut cu ei, sări-i-ia ochii!

            - L-or cumpărat, mă! Pot cumpăra pe-oricine, be-mi-ar pula de unguri!

            S-a-mbătat destul de tare şi dintr-o dată simte limpede cît de fără sens sînt toate discuţiile astea. Răul nu mai poate fi oricum reparat, probabil vor retrogada din nou – gîndul ăsta-i otrăveşte mintea. Îşi aminteşte mereu feţele fericite-ale labagiilor din galeria CFR-ului, urletele lor dispreţuitoare. Ce ştiu ăia despre fotbal? Nişte căcaţi care-şi închipuie că pot cumpăra orice. Au trei români în echipă şi fac pula mare. I-ar călca pe toţi în picioare, le-ar scoate fotbalul din cap… Se trezeşte-abia cînd îl vede pe Rică ridicîndu-se de pe bancă şi-alergînd să-i taie calea unui băiat care trece pe cealaltă alee.

            - Stai mă că nu-ţi fac nimic! Îl conduce de braţ spre banca lor, de parc-ar vrea să le facă cunoştinţă cu el. Ştii a cui îi parcu ăsta?

            E-nalt şi slab şi cînd ajunge-n faţa lor observă că are gîtul înfăşurat într-un fular vişiniu, dracu ştie cum îl ginise Rică-n întuneric. Se vede-n ochii lui că e paralizat de frică, c-ar da orice să nu fie acolo. Un slăbănog. Un ceferist nenorocit. În timp ce se ridică de pe bancă îl întreabă „Eşti fericit, mă?”, dar n-aşteaptă nici un răspuns şi-l îndoaie cu un pumn în stomac. Rică-i plezneşte şi el o palmă răsunătoare peste ceafă şi, cînd slăbănogul o rupe brusc la fugă, îl mai ajunge şi c-un picior în fund. Rîd cu toţii dar nu-i mulţumit, se ia după el. Nu-l ascultă pe Rică, care strigă-n urma lui să-l lase-n pace, simte-o ambiţie ciudată să-l ajungă şi să-i mai tragă cîteva palme. Avea o faţă care le cerea. Aleargă uşor, fără efort, şi după cincizeci de metri reuşeşte să-l apuce de geacă, silindu-l să se oprească.

            - Unde fugi, măă?? îi urlă-n urechea pe care celălalt şi-o acoperă din reflex cu braţul ridicat. Unde pizda mă-tii crezi că fugi? Îl prinde de guler şi-l scutură, încercînd să scoată de la el un răspuns. Cel mai tare-l enervează că slăbănogul n-a scos nici un cuvînt, că nu-l roagă să-i dea drumul. Eşti ungur mă, de ce nu vorbeşti? Băiatul începe să se smucească încercînd să scape şi-l loveşte pe neaşteptate cu pumnul în faţă. Are-o reacţie super rapidă, croşeul cu care bătuse toate recordurile la aparatele de lovit explodează-n tîmpla slăbănogului. Se-ntinde pe jos ca fulgerat şi capul lui scoate un sunet sec cînd se loveşte de dalele de piatră.

            - Dumnezeii mă-tii de ceferist!, îi strigă de sus şi-i mai împlîntă un picior în burtă. Dai în mine, măă?? Spumegă şi se-apleacă să-l ia de fular, dar slăbănogul pare leşinat, atîrnă moale ca o cîrpă. La lumina slabă a celui mai apropiat felinar i se pare că vede o pată mică şi neagră lîngă capul lui.            

            - Mă, măă!!, îi strigă zgîlţîindu-l de umăr, dar celălalt nu se mişcă deloc.

            - I-ai dat somn?, îl aude pe Rică, care-apare rînjind lîngă el.

            - E, mă! Cred că-i curge sînge din nas…

            Rică-şi scoate telefonul din buzunar şi-apropie display-ul luminos de faţa slăbănogului. În lumina electrică balta mică şi-ntunecată de sub capul lui devine dintr-o dată de un roşu orbitor şi-amîndoi simt că li se moaie genunchii. Sîngele nu-i curge din nas.

            - Mă, măă…, zice şi Rică, scuturîndu-l la rîndul lui. Pula mea, ăsta-i mort!

            Îşi simte mintea limpede dintr-o dată, în schimb mîinile şi picioarele-i sînt cuprinse de-un tremur neplăcut.

            - Eu numai una i-am dat, n-avea cum… s-a lovit la cap cînd a căzut…

            Se-ntoarce spre Comi şi Şarpe, care-ajung lîngă ei, şi-ncepe să le explice şi lor ce s-a-ntîmplat. Nici nu-şi dă seama că vorbeşte-n şoaptă. Şarpe se-apleacă deasupra slăbănogului şi-i pune palma la gură, încercînd să-i simtă respiraţia.

            - Nu mai suflă, mă, să mor io!

            - Şi ce să-i fac?, se-aude întrebînd.

            - Ar trebui să chemăm salvarea, îşi dă cu părerea Comi. Faţa lui e dintr-o dată cumplit de-ngrijorată.

            Rică pare nervos, agitat.

            - Dacă vine poliţia am pus-o toţi!

            Îşi scoate telefonul şi se uită la el îngrozit, neştiind ce să facă. Apoi, în timp ce se-ndepărtează cîţiva paşi pe alee, se vede ca-ntr-un film formînd 112 şi-apăsînd butonul de apelare. Ceilalţi îl aud zicînd „în parcul central… cred c-a murit cineva”, şi-apoi „în drept cu Napoca”. Răspunde automat la cîteva întrebări după care-şi spune numele, care i se pare dintr-o dată ciudat de străin. După ce-nchide clapeta se-apropie încet de o bancă şi se lasă să cadă-n adîncitura ei neagră. E destul de-aproape s-audă ce vorbesc ceilalţi, dar cuvintele lor i se par lipsite de sens. Prin minte-i trec tot felul de imagini, farfuria cu cartofi prăjiţi pe care maică-sa i-o lăsase probabil pe masă pentru cînd se-ntoarce, sînii Monei în cupele triunghiulare ale costumului de baie – i-a promis că merg mîine la ştrand, de fapt e deja mîine… Încearcă să se scuture de gîndurile astea, să-nţeleagă ce se-ntîmplă, dar în afară de „Cum…?” nu-i mai vine nimic în minte. La un moment vede trupul întins pe pămînt în jurul căruia se-nvîrt prietenii lui şi-n aceeaşi clipă simte că fularul de la gît îl strînge – trage de el, şi-l scoate lăsîndu-l să cadă pe bancă, îşi descheie geaca. Cînd îşi recapătă suflul încearcă să recapituleze, să facă ordine. Plecase de-acasă la meci, înainte fusese la Ancora… Acolo mergea şi cu taică-so cînd era mic, înainte de meciurile lui U. Îl lăsa să soarbă spuma de pe bere, spunea c-aşa se face bărbat. După ce treceau podul cumpărau seminţe de la ţigani, îşi aminteşte paharele lor de lemn cu fundul atît de gros încît… Îl trezeşte sunetul sirenei, vede luminile rotindu-se ameţitor pe bolta de frunze a parcului, ca nişte stroboscoape. Rică vorbeşte cu o femeie-n salopetă roşie, doi brancardieri scot din spatele dubei o targă pe roţi. Un spasm violent îl cutremură, se-apleacă în faţă şi varsă.

            Ridică ochii doar cînd cineva-l bate pe umăr, dar fasciculul alb al lanternei îl orbeşte. Nu-şi dă seama dac-a adormit şi cît timp a trecut. Se ridică cu greu şi-ntinde ascultător mîinile spre celălalt poliţist, privind curios cum i se strîng cătuşele-n jurul încheieturilor, apoi e condus spre o maşină albă. Urcă pe bancheta din spate şi portiera se trînteşte-n urma lui cu un sunet înfundat, plăcut, care-l izolează de lume. Rămîne o vreme singur, privind copacii smulţi din beznă de sclipirea intermitentă a girofarului. Radioul de la bord merge în surdină, se-aude vag o voce care-anunţă rezultatele etapei. „Am pierdut”, se gîndeşte.