arta din jurul sinuciderii

Protagonistul Cărţii tuturor intenţiilor e paznicul unui parc auto de la marginea unei autostrăzi spaniole. Trăieşte singur, într-o rulotă, şi intenţionează să scrie o carte, dacă se poate într-o singură noapte. O carte despre sinucigaşi – mai exact despre scriitori sinucigaşi. Diverse-ntîmplări îl deturnează din intenţia sa – o boală a cărei observare minuţioasă îi captează atenţia, apoi oportunitatea de a da o raită prin Andalucia la volanul unui Lexus. Timp de aproape trei luni conduce la-ntîmplare, petrecîndu-şi nopţile în moteluri. Cartea se scrie în minte, la volan, pentru ca-n timpul opririlor să refuze cu-ncăpăţînare să se lase pusă pe foaie. Ceva-ceva totuşi se forţează să scrie („Dacă dragoste nu se face cu de-a sila, ei bine, literatură tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.”). Cînd călătoria ia sfîrşit o întîmplare providenţială îl trimite în Portugalia, ca îngrijitor al unei case părăsite. Soseşte şi prietena sa. O vreme reuşeşte în sfîrşit să scrie, febril. Ultimul capitol îl surprinde în altă parte – o altă vilă, pe care-o împarte cu o femeie depresivă şi cei 14 cîini ai ei. La urmă fuge, lăsînd-o să se sinucidă. Scapă cu viaţă. Poate şi cu cartea terminată.

Ideea sinuciderii e cea care axează tematic romanul – personajul e o enciclopedie vie a celor care-au ales moartea, gîndurile sale ajung inevitabil la „ultimul gest” (în ciuda pasajelor aproape eseistice dedicate Sylviei Plath, Virginiei Woolf, lui Horacio Quiroga, Witold Gombrovicz, Ingeborg Bachmann şi altora, cartea rămîne fără-ndoială un roman). Unul a cărui valoare stă în scriitură. Paradoxal, pasajele cele mai valoroase nu sînt cele despre sinucidere ci restul, pasajele de legătură, „umplutura”. Asta mă-ndeamnă să cred că tema sinuciderii îl bîntuia pe Marin de multă vreme, persistentă ca o obsesie adolescentină şi la fel de imobilă. La momentul la care a scris cartea el crescuse foarte mult ca scriitor şi ţesătura în care-a încorporat vechea obsesie e mult mai bună – romanul lui lasă impresia unei bijuterii de o lucrătură superbă în care sînt montate nişte pietre false. Chiar şi ca idee, „sinuciderea” e mai slabă în carte decît „literatura”. Nu cred că scriitorii pomeniţi sînt aleşi la-ntîmplare din noianul de sinucigaşi ai breslei şi poate într-o oarecare măsură Cartea tuturor intenţiilor poate fi citită şi ca un canon estetic al autorului, un elogiu adus maeştrilor: Beckett îi place atît de mult încît îl pomeneşte deşi s-a-ncăpăţînat să trăiască pînă la capăt; Decalogul perfectului povestitor al lui Quiroga, reprodus în întregime, e o lecţie superbă de literatură şi nu de moarte (în termenii acestui decalog, cred că tocmai sinuciderea e zgura din romanul lui Marin).

Am mai spus deja că valoarea cărţii o văd în scriitură – are ritm, tăietură precisă a frazei, nerv. Vocea e matură şi puternică, stilul definit. Sensibilitatea care-o animă pare-a fi aceea a unui om cu nervii dezveliţi, care percepe totul amplificat de sute de ori şi se-ntoarce mereu, într-un gest de apărare, spre interior. Ceea ce te-aştepţi la un moment dat să fie un „road story” e cu totul altceva, o călătorie interioară proiectată pe fundalul blurat al Andaluciei. Textualismul prezent din start nu e un pur artificiu formal ci slujeşte sensului cărţii, e subtil şi bine dozat. La fel parantezele care se deschid în text, care-l cresc fără a lăsa nici o clipă senzaţia de divagaţie (povestea tatălui, amintirile cu Iris, istoria stiloului etc.). Iată unul din multele pasaje care pot proba rafinamentul stilistic al autorului, puterea lui de-a atinge o multitudine de registre diferite (aici un aer subtil de realism magic): „Din îmbelşugatul negoţ al lui Rafael Ayuso Escobar nu mai rămăseseră decît luminile, ca nişte oribitoare dovezi ale decăderii. Cinci reflectoare şi nenumărate tuburi de neon luminaseră îmbătător autoturismele puse în vînzare, birourile şi rulota, dar acum lumina grea nu mai scotea în evidenţă strălucirea şi bunăstarea, ci cîteva hîrburi şi ce se mai nimerea: un vas pentru apa cîinilor, şuruburi şi chei, roţi, pete de ulei şi arareori un pahar din care băusem cafea şi-l uitasem în praf. Nouă ani prelatele colorate sub care se aliniau automobilele rezistaseră soarelui, vîntului şi ploii, dar cînd au cedat au făcut-o de o manieră impresionantă. Vîntul le-a sfîrtecat pe rînd, transformîndu-le în bucăţi lipsite de utilitate. Dezolarea locului în care mă aflam punea stăpînire peste mine. Viaţa mea semăna tot mai mult cu a tatălui meu. Ani întregi el păzise silozuri, depozite, ani întregi făcuse planuri pentru mine şi fraţii mei, ani întregi a băut de a stins. Era plin de intenţii. El ar fi fost mai nimerit să scrie o carte a tuturor intenţiilor.”

Debutul în proză al lui Marin Mălaicu-Hondrari e, fără-ndoială, o mare reuşită. Una care sper însă să nu-i fi epuizat toate intenţiile legate de literatură.

aurul anilor 80

Încep prin a lăuda strădania unor edituri (Polirom, Paralela 45, Curtea veche etc.) şi fundaţii (Hungarian Book Foundation etc.) de-a face cunoscută cititorilor români o literatură extraordinară, care din cauza prea marii apropieri şi-a unor metehne locale ar risca să ne scape – un demers care ne-ar putea trezi speranţele, care-ar putea să ne zgîndăre productiv orgoliul creator, să ne bage-n cap că se poate chiar dacă întîmplarea ne-a aruncat la marginea Europei. György Dragoman şi Attila Bartis sînt două exemple mai mult decît suficiente pentru a demonstra că literatura maghiară contemporană e una mare şi, mai ales, că o literatură est-europeană poate intra în circuitul mondial prin valoarea producţiilor sale (cărţile celor doi au fost traduse în toată lumea, György Dragoman aflîndu-se în momentul scrierii acestei cronici într-un turneu de promovare a romanului său în SUA). Laude se cuvin şi traducătorilor din această literatură, îndeosebi lui Ildikó Gabos-Foarţă, care-a reuşit să păstreze toate notele subtile ale Regelui alb, făcîndu-l să strălucească într-o limbă română superbă.

Regele alb, publicat de György Dragoman în 2005 şi apărut la noi trei ani mai tîrziu, e un roman din povestiri – chiar dacă fiecare capitol are o rotunjime minunată, rezistînd ca literatură şi fără susţinerea celorlalte, cartea rămâne un roman. Unul al copilăriei şi transformărilor, al cărui mare merit este simplitatea extremă – autorul reuşeşte să esenţializeze devenirile puştiului Dzsátá într-o suită impresionantă de momente cheie, 18 la număr ca şi capitolele cărţii. Acţiunea se petrece în Tîrgu-Mureşul anilor 80, oraşul de baştină al autorului – deşi toate numele străzilor sau instituţiilor au fost schimbate, urbea e uşor recognoscibilă celor cărora le e familiară. Deşi surprinsă într-un plan secund, prin remarce şi trimiteri indirecte (accidentul de la Cernobîl şi reacţia autorităţilor române, manifestaţiile de pe stadioane din zilele marilor sărbători comuniste, vizitele de lucru ale „tovarăşului” etc.) şi cîteva evenimente (devastarea magazinului alimentar de către mulţimea flămîndă şi furioasă care stătuse ore-ntregi la coadă, vizitele securiştilor şi criza de la cimitir), perioada istorică în care se scaldă Dzsátá constituie un fundal sumbru al tabloului vieţii sale. Pentru copilul de 11 ani mai importante sînt însă întîmplările mărunte, personale: furtul lalelelor din parc pentru mama sa, piesa de şah furată din casa ambasadorului şi cadoul primit de la bunicul nomenclaturist, concursul şcolar de trageri şi campionatul regional de fotbal, vinderea jucăriilor şi tunelul din piure de castane, femeia goală văzută clandestin la cinema şi concertul de păsări, ultima întîlnire cu bunicul şi-nmormîntarea acestuia. Ceea ce axează romanul, de la primul capitol care dă seama de dispariţia tatălui şi pînă la ultimul, în care acesta revine, e aşteptarea, speranţa care nu moare în sufletul copilului nici măcar atunci cînd mama lui s-a resemnat cu pierderea. Iubirea lui pentru acest tată care i-a povestit despre Amundsen, nevoia de el şi legătura invizibilă dintre cei doi sînt una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste dintr-o epocă literară în care demonizarea părinţilor a devenit loc comun.

Uimitoare este balanţa pe care-o păstrează autorul, în vocea personajului său, între inocenţa şi naivitatea exprimării şi maturitatea perspectivei – viziunea critică a adultului care şi-a înţeles copilăria se insinuează în vocea lui Dzsátá în tuşe fine, ironice, niciodată discordant sau fals. Puţinor autori le-a reuşit atît de bine păstrarea naivităţii autentice a unui personaj-copil, îmbogăţindu-l totuşi cu rezultatul unor distilări şi selecţii ulterioare. Dzsátá e un copil aparte, unul dintre acei sensibili care observă, care ţin minte. Deşi nu e nici pe departe un inadaptat, avînd aceleaşi preocupări ca toţii copiii de vîrsta lui, lumea lui e în primul rînd una interioară – ceea ce-l maturizează înainte de vreme e dispariţia inexplicabilă a tatălui, sărăcia în care se zbate împreună cu mama lui, nevoia de-a supravieţui într-o sociatate în care-au fost ostracizaţi şi aceea de-a rîmîne uman în ciuda lipsurilor, imperativul de-a lupta şi de-a învinge frica care se generează perpetuu în jurul său.

Cartea lui Dragoman va găsi o rezonanţă aparte în acei cititori care-au copilărit în Romînia anilor 80, apucînd ultimii ani ai comunismului, trăind apoi o uimitoare schimbare a lumii. Pentru aceia care-au jucat prinsea şi ascunsea în jurul blocului, care-au colecţionat cutii de chibrituri şi capace de bere, care s-au războit cu tuburi Bergmann pe şantiere părăsite şi-au jucat fotbal cu mingi de 18 lei, care-au fost duşi la cinema să asculte cuvîntările tovarăşului şi-au aşteptat să se ia curentul, care-au tresărit pentru prima dată în faţa unor fetiţe cu sarafane albastre şi ştrampi albi, care şi-au văzut părinţii siliţi să ducă o viaţă falsă, mutilaţi sufleteşte, pentru toţi aceştia Regele alb va fi o carte de căpătîi – cartea propriei lor copilării.

realităţile lui Banks

Iain Banks este unul din scriitorii pe care un juriu draconic îi includea, în 1993, în Antologia Granta, girîndu-l drept unul dintre cei mai talentaţi prozatori britanici ai momentului. Paşi pe sticlă, al doilea roman al său, poate da seama cu prisosinţă de motivele acestei alegeri – o carte de o perfecţiune stranie, fascinantă tocmai prin simplitatea ei. Trei poveşti distincte evoluează în paralel pe parcursul acestui roman structurat, cu o rigurozitate clasică, în cinci capitole tricefale plus un capitol concluziv.

Subcapitolele în care e urmărit primul fir narativ poartă numele străzilor pe care le străbate un tînăr în drum spre apartamentul iubitei sale, conturînd un itinerar londonez care-aminteşte de Praga de aur a lui Hrabal. Pe lîngă peisajul metropolei, această călătorie dezvăluie pas cu pas identitatea lui Graham Park, închegată din gîndurile, emoţiile şi amintirile care-l încearcă – un tînăr sensibil şi fragil, timid şi idealist, pe care iubirea-l poartă ca un val spre promisiunea întrezărită a unei împliniri. Aceeaşi iubire îi aşează pe nas nişte imenşi ochelari roz, făcîndu-l să perceapă lumea exterioară mai luminoasă şi mai lipsită de pericole decît de obicei. Îşi aminteşte cu voluptate felul în care-o cunoscuse pe Sara şi uluitoarea lor apropiere, întîlnirile care-au urmat, plimbările magnifice, cîteva momente mai speciale. Uşor mai în vîrstă decît el, de o frumuseţe neconvenţională, învăluită într-o autră de mister condimentată de existenţa unui soţ abandonat şi-a unui amant motociclist, Sara pare a fi exact genul de femeie de care să se-ndrăgostească un artist ca Graham. La capătul drumului său îl aşteaptă însă ceva ce-i va spulbera resursele aparent inepuizabile de idealism – dezvăluirile Sarei vor contura o realitate pe care tînărul, bîntuit de stări atroce, se va chinui mult timp să o accepte. Iar adevărul întreg va fi dezvăluit abia după plecarea lui.

Steven Grout e protagonistul celei de-a doua poveşti din roman, ale cărei subcapitole poartă numele persoanelor pe care el le-ntîlneşte: Domnul Smith e patronul firmei de la care-şi dă demisia convins că e victima unui complot şi-a unui sinistru atac cu microunde, Funcţionarul Starke care-i refuză ajutorul de şomaj e cu siguranţă un complice al celor care vor să-l distrugă, Doamna Short, proprietara imobilului în care locuieşte, e o altă faţă a răului care-l înconjoară, pînă şi Domnul Sharpe, vagabondul cu care se-mprieteneşte în parc, se dovedeşte a fi un escroc care-i fură pînă şi casca de protecţie fără de care nu-nfruntă niciodată pericolul străzilor. Un destin cu gust pentru macabru face ca tocmai în acest moment de vulnerabilitate Steven să devină victima unui accident absurd – Domnul Shawcross e psihiatrul în grija căruia va ajunge el la un an după accident, liniştit oarecum prin pierderea memoriei.

Cea de-a treia poveste e o adevărată sărbătoare a imaginaţiei în care se recunoaşte mîna lui Iain M. Banks (pseudonimul sub care autorul publică literatură SF). Acţiunea are loc într-un castel uluitor, cu o arhitectură în permanentă schimbare, condus de un „seneşal” cu atitudine de Sfinx şi populat de o armată de pitici fără chipuri, care-ndeplinesc activitaţi dintre cele mai bizare.Doi bătrîni, Quiss şi Ajayi, au fost întemniţaţi aici în urma unor misterioase Războaie Terapeutice şi pentru pentru a-şi recîştiga libertatea sînt obligaţi să ducă pînă la capăt nişte jocuri fără noimă (ale căror nume dau şi titlurile subcapitolelor aferente) şi să dezlege o serie de enigme. E o lume-ntoarsă pe dos în care pînă şi timpul se scurge după altă măsură iar absurdul pare a fi litera legii. Descoperirea care-l va împinge pe Quiss spre sinucidere e aceea a existenţei unui subsol infinit (al castelului şi-al lumii), în care oameni aidoma lui sînt ţinuţi într-o stare vegetativă, cu mintea proiectată în nişte personaje din trecut (într-o formă superbă e aici exact ideea primului Matrix). Ajayi e mai preocupată de propria instruire, învăţînd de una singură diverse limbi misterioase precum chineza şi engleza şi reuşind în felul acesta să citească tot mai multe din cărţile din care sînt clădite zidurile castelului. Ultima carte pe care-ncepe să o citească e tocmai aceea în care ea există ca personaj, făcînd din Paşi pe sticlă un fel de bandă a lui Moebius a la Cortazar.

Înspre final cele trei poveşti se leagă prin cîteva fire: accidentul lui Steven e cauzat de amantul Sarei, ale cărui rateuri de motor sînt datorate zahărului turnat în rezervorul motocicletei sale probabil tocmai de victimă; la spitalul de boli psihice în care va sfîrşi acelaşi Steven există o bibliotecă situată într-un corp vechi de clădire unde doi pacienţi în vîrstă joacă mereu nişte jocuri bizare, ale căror reguli le inventează chiar ei; una din enigmele castelului e tipărită pe o banală cutie de chibrituri descoperită de Steven într-un cotlon neumblat al spitalului. Capitolul final dă seama doar de finalul primei poveşti, de felul în care Graham reuşeşte să facă faţă suferinţei sale.

Printre cele mai evidente calităţi ale romanului lui Banks sînt concizia şi limpezimea, datorate în mare măsură simplităţii extreme a formei şi economiei de mijloace. E apoi o ştiinţă a conducerii acţiunii, pusă în valoare de intercalarea celor trei poveşti – cititorul e sedus într-un joc al aştepărilor, promisiunilor şi amînărilor, vrăjit de alternanţa planurilor cu ambiguităţile şi enigmele lor. Admirabile sînt şi uşurinţa cu care autorul jonglează cu timpurile naraţiunii, ţesînd o vastă reţea de cauze şi efecte, şi umorul fin, abia sugerat, uneori negru şi amar, alteori născut dintr-o plăcere a jocului şi absurdului. O migală de bijutier e pusă uneori în descrierea detaliilor din care se conturează lumea nebună a lui Steven („Pe poliţa de deasupra căminului se găsea colecţia de embleme de maşini. Erau cinci jaguari, opt statuete de argint de pe capotele unor Rolls-Royce-uri, două embleme vechi de Austin şi o gamă variată de somoni sărind, cai de curse şi cîini de rasă, alături de un jucător de cricket mînuind un bătac. […] La început se simţise ameninţat de emblemele de la Jaguar; felina în plin salt, care nu se mai găsea acum pe capota tuturor modelelor dar persista încă în formă completă pe un număr suficient de maşini, părea făcută special să îl eviscereze. Cu doamna de argint lucrurile nu stăteau mai bine, ba unele dintre emblemele comandă specială erau chiar şi mai periculoase.”) sau aceea de basm a castelului („Atmosfera nu era foarte luminoasă, doar cîţiva peşti luminiscenţi înotau leneş deasupra capului său[...]. Stîlpi şi coloane şi… oameni. Fiinţe cu înfăţişare umană şedeau pe scaune înalte, cu braţele prinse în verigi de fier, atingînd cu umerii suprafaţa tavanului infinit din sticlă. Uluit, în prima clipă, crezuse că sînt doar stîlpi şi coloane; apoi s-a dovedit că printre ei se aflau oameni cu capul înfipt în tavan[…].”), făcînd savoarea unor pagini de o frumuseţe magică.

Dincolo de formă, în substanţa sa, Paşi pe sticlă e o carte a frămîntărilor omeneşti, scrisă de un om cu o înţelegere profundă a mecanismului infernal al creierului uman. O carte a cărei principală miză mi se pare a fi conturarea, prin cele trei poveşti, a trei niveluri distincte de realitate – povestea lui Graham, cu toate-ntorsăturile ei, e situată în realul cotidian al vieţii; a doua poveste dă seama de realitatea „alterată” a unui schizofrenic, în care lumea dată e invadată periodic de născocirile bolii sale cumplite; în fine, ultima poveste e situată în plină irealitate, e o lume întru totul creată, fără repere în planul real. O miză fără-ndoială cîştigată, toate cele trei poveşti se susţin, sînt credibile, au farmecul lor indicibil – adevăratul tur de forţă al lui Banks creditează pe deplin „adevărul minciunilor” scornit de Llosa.

credinţa sîngelui

La vîrsta de 74 de ani, John Updike publică în 2006 un roman care sfidează – Teroristul poate fi interpretat ca abordare a unui subiect la modă, ca dorinţă de publicitate etc., dar şi ca gest de sfidare a islamismul militant, intolerant şi paranoic. Publicarea acestui roman în limba română la doar un an de la lansarea lui pe piaţă este încă o perlă pe coroana de editor a Denisei Comănescu, care şi-a mutat talentul şi energia în colecţia personalizată a Humanitas-ului. Graba traducerii realizate de Iulia Gorzo se simte pe alocuri, deconcertantă fiind şi modificarea titlului original – prin accentuarea hotărîtă a americănescului Terrorist se modifică cred una dintre mizele cărţii, aceea a anonimatului din care se poate naşte grozăvia. Deşi nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume, numindu-i explicit pe bin Laden, Bush şi alţi actori de pe scena terorismului internaţional, Updike nu face decît să ofere un context istoric romanului său – Teroristul rămîne o operă de ficţiune şi trebuie judecată ca atare. Faptul că autorul simte însă că scriind-o “şi-a riscat pielea” e din păcate pe cît de trist pe atît de adevărat.

Romanul debutează abrupt, în plin tumult interior al unui tînăr american de origine arabă: “ Diavoli, îşi spune Ahmad. Diavolii ăştia vor să mi-l ia pe Dumnezeu.” Diavolii sînt colegii de şcoală, profesorii, locuitorii orăşelului New Prospect, statul New Jersey, cetăţenii Statelor Unite şi-n genere întreaga lume neislamică. Conştiinţa cere-i percepe ca atare e a unui tînăr de doar 18 ani, predispus deci prin vîrstă să la o viziune în contraste puternice şi intoleranţă – e o formă de talibanism pe care o manifestă adolescenţii de pretutindeni. Pe umerii lui Ahmad apasă însă şi greutatea enormă a unei credinţe (cea a tatălui său egiptean, care şi-a părăsit familia la doar patru ani după naşterea fiului) pe care şi-o asumă cu putere. Updike lasă loc interpretării acestui gest ca dorinţă de-a fi altfel – dacă-n urmă cu 50 de ani tinerii se răzvrăteau afişîndu-şi ateismul, într-o lume fundamental atee ca cea a Americii zilelor noastre tocmai opusul te poate scoate în evidenţă. Ahmad e un tînăr inteligent şi sensibil. Învăţăturilor profane pe care i le oferă liceul le opune pe acelea profund spirituale primite de la şeicul Rashid, profesorul său particular de Coran – lecţiile acestui personaj machiavelic alunecă subtil în predici asupra necesităţii jihad-ului şi-a spiritului de sacrificiu pe care trebuie să-l nutrească orice bun musulman. Deşi instinctiv pune la-ndoială credinţa profestorului său, pe care-l bănuieşte îndrăgostit mai degrabă de forma artistică a Coranului decît de Adevărul său, Ahmad crede-n islam cu ardoarea oricărui adolescent aflat în căutarea unui sens superior al lumii. Pe altarul acestei credinţe sacrifică fără milă şi emoţiile confuze pe care i le trezeşte Joryleen, voluptoasa lui colegă de liceu.

Urmînd sfatul şeicului care crede că islamul are nevoie de tineri credincioşi cu abilitaţi practice, Ahmad renunţă să urmeze cursurile unui colegiu şi-şi dă examenele pentru obţinerea unui permis de şofer pe camion. Decizia asta-l aduce în atenţia consilierului şcolar, un personaj tipic updikean – Jack Levy e un evreu în vîrstă de 63 de ani, anxios şi depresiv, a cărui neîmplinire şi nemulţumire a căpătat deja proporţii cosmice, proiectîndu-se pînă dincolo de moarte: “totul va continua fără el, soarele va răsări şi maşinile vor demara şi fiinţele sălbatice vor continu să se hrănească pe un pămînt otrăvit de oameni”. Dacă Ahmad dispreţuieşte cultura materialistă americană din exterior, Levy are toate motivele să facă acest lucru din miezul ei, şi asta pare să-i apropie pe cei doi. Interesul pe care i-l trezeşte tînărul se manifestă printr-o vizită la domiciliu, încheiată printr-un flirt timid cu mama singură şi artistă a băiatului. A doua întîlnire a celor doi adulti la festivitatea de absolvire a lui Ahmed constituie începutul unei relaţii care va dura întreaga vară. Perioada în care ei sînt amanţi e consemnată prin două scene debordînd de umor, înţelegere şi căldură umană, care-i surprind în pat, după cîte o partidă de sex – nefericirea cronică şi sentimentele de vinovăţie care-l bîntuie pe consilier pînă şi-n patul amantei sale fac un contrast amuzant cu spiritul radical şi libertin al irlandezei pistruiate, care-i dă pînă la urmă papucii acuzîndu-l de ipocrizie tipic evreiască.

Prin intermediul şeicului, Ahmad este angajat după absolvire ca şofer al unei firme de mobilă aparţinînd unei familii de musulmani. În livrările pe care trebuie să le facă e însoţit de fiul patronului, Charlie Chahib, care-i oferă tînărului prima prietenie masculină din viaţa lui, luînd oarecum locul tatălui pe care acesta nu l-a avut niciodată. Cei doi petrec mult timp împreună în cabina camionului şi lungile reflecţii ale lui Charlie pe marginea reclamelor televizate fac deliciul cîtorva pagini din roman. Îndemnurile cu care-ncearcă să-l convingă pe Ahmad să-şi trăiască tinereţea (“De ce să nu trăieşti pur şi simplu? Să respiri aerul, să vezi norii? Nu-i mai ca lumea decît să fii mort?”) se vor lovi însă de încrîncenarea acestuia în puritatea credinţei sale. Pînă şi cadoul pe care i-l face noul său prieten, plătindu-i o prostituată care să-l lămurească asupra bucuriilor simple ale vieţii, rămîne fără rezultat – deşi fata se dovedeşte a fi tocmai Joryleen întîlnirea lor rîmîne castă, în ciuda încercărilor ei de a-şi merita banii. Mai interesat se arată Ahmad de lecţiile de istorie pe care i le serveşte Charlie în călătoriile lor, care de la trimiteri subtile la necesitatea jihadului vor ajunge la dezvăluirea unei reţele şi-a unor planuri de luptă, iar dorinţa de-a juca un rol în acest război îi vor aduce o promisiune legată de “aniversarea” din septembrie. Propunerea propriu-zisă va fi formulată cu stil de şeicul Rashid – e vorba de-mplinirea unui atentat sinucigaş, pe care adolescentul o acceptă cu seninătatea credinţei sale sincere.

Ahmad îşi petrece noaptea dinaintea sacrificiului singur cu Coranul, într-o cameră pusă la dispoziţie de şeicul Rashid – ras şi-mbrăcat ca un european, imamul e pregătit pentru propria “dispariţie”. Întărit de forţa versetelor citite, dimineaţa nu face decît să urmeze automat paşii dinainte exersaţi, preluînd camionul încărcat cu explozibil şi pornind spre New York – drumul îi este însă întrerupt de apariţia inoportună a lui Jack Levy, pe care se vede nevoit să-l ia cu el. Bătrînul consilier, care aflase pe căi proprii că se plănuieşte ceva, încearcă prin toate metodele să clatine credinţa lui Ahmad şi să-l abată din drum – nereuşind, se resemnează şi hotărăşte să-şi urmeze elevul în moarte. În tunelul supraaglomerat pe care trebuie să-l distrugă, Ahmad are viziunea, neobişnuită pentru el, a unui Dumnezeu al vieţii: “El nu vrea să-I pîngărim Creaţia săvîrşind moarte. El săvîrşeşte viaţă.” Sub impactul ei renunţă în ultima clipă să detoneze încărcătura şi complet vlăguit îşi conduce camionul afară din tunel, nimerind pe străzile Manhattanului, cu furnicarul lor de oameni – diavolii care i l-au furat pe Dumnezeu.

“Am simţit că pot înţelege animozitatea şi ura pe care un adept al Islamului le nutreşte faţă de sistemul nostru”, declara Updike şi romanul său îi susţine afirmaţia prin profunzimea umană a personajului, prin intensitatea dureroasă a dramei pe care o trăieşte. Nu e vorba nicidecum de o condamnare oarbă a Islamului şi-a adepţilor săi, doar un semnal de alarmă tras şi-o invitaţie discretă la toleranţă. Dincolo de mesajul său social, Teroristul e un roman de o mare subtilitate stilistică, ale cărui întîmplări şi personaje sînt conturate printr-o migăloasă notare a detaliilor. Paleta sa emoţională e larg deschisă, trecînd cu cea mai mare uşurinţă de la sentimentul tragic la cel mai copios umor, de la absurd la descoperirea unor sensuri în cele mai mărunte obiecte. Nu prin temă ci prin forma ei desăvîrşită, cartea lui Updike convinge ca literatură!

zona de frontieră

   

                                   

„Poate sună a poveste de adormit copiii, dar nu este deloc aşa. Sub nici o formă.”  Haruki Murakami – Kafka pe malul mării  

            Kafka pe malul mării e un bildungsroman în stil japonez, o carte a timpului şi a transformărilor aduse de el. Un adolescent care-şi spune Kafka hotărăşte să fugă de-acasă în ziua-n care împlineşte 15 ani. Sfătuitorul său e „tînărul numit Corbul”, care rămîne pe tot parcursul cărţii o apariţie fantomatică, greu de definit între un alter-ego al personajului, prieten imaginar sau voce exterioară. Părăsit la 4 ani de mama şi sora sa, Kafka încearcă să lase-n urmă un loc în care, rămînînd, riscă să fie ireversibil mutilat sufleteşte. Personificarea răului e chiar tatăl său, un sculptor celebru care-i prezisese în repetate rînduri un destin oedipian – mai degrabă un blestem, de care băiatul încearcă să fugă, părăsind Tokyo-ul şi-ndreptîndu-se spre vest. Refugiat în oraşul Takamatsu din provincia Shikoku, ajunge să locuiască-n camera de oaspeţi a unei biblioteci private, prin bunăvoinţa administratorilor, doamna Saeki şi tînărul Ôshima. Asasinarea tatălui la scurt timp după plecarea sa îl transformă pe Kafka într-un suspect urmărit de poliţie, iar pe Ôshima, care-l adăposteşte în cabana sa din munţi, într-un complice. Deşi aflat la distanţă, Kafka nu se simte coplet străin de această crimă – în noaptea respectivă îşi pierduse cunoştinţa, trezindu-se după cîteva ore în grădina unui templu, cu hainele pline de sînge. E convins că „răspunderea începe în vis”. Timpul petrecut în  bibliotecă şi izolarea din munţi aduc şi alte schimbări în viaţa lui. Îndrăgostindu-se de doamna Saeki, cunoaşte pentru prima dată iubirea – o iubire stranie, fiind sedus prin intermediul unui tablou, al unui cîntec intitulat Kafka pe malul mării şi-al unei fantome care-l vizitează în fiecare seară. Relaţia sexuală cu doamna Saeki poate fi împlinirea vechiului blestem, teoretic ar putea săfie mama lui. La finalul cărţii, încercînd să-şi urmeze iubita dincolo de moarte, Kafka trece pragul unei alte lumi – la rugămintea ei se-ntoarce însă, acceptînd lumea reală şi viaţa sa de-abia începută.

            Pe-ntreg parcursul romanului, povestea ui Kafka Tamura se-mpleteşte cu aceea a bătrînului Nakata, cedîndu-şi locul capitol după capitol. În urma unui episod straniu din copilăria sa (leşinul colectiv al unui grup de elevi în timpul celui de al doilea război mondial), Nakata a rămas fără amintiri, văduvit de intelectul sclipitor de care dăduse dovadă pînă atunci. Nu mai ştie să scrie sau să citească, nu mai înţelege multe lucruri, în schimb are nişte puteri mai ciudate. Aceea de-a vorbi cu pisicile îl transformă, la vîrsta pensiei, într-un detectiv de feline. O serie de-ntîmplări stranii dau peste cap viaţa sa, dusă pînă atunci într-o monotonie desăvîrşită într-un cartier al Tokyo-ului – pentru a salva viaţa unei pisici, Nakata e silită să-l ucidă pe însuşi Johnnie Walker, cel de pe eticheta sticlelor de whisky. Ignorat cînd merge să-şi raporteze crima la poliţie, Nakata e prins într-un curent care-l poartă dincolo de voinţa lui – părăseşte la rîndul său oraşul şi, urmînd o chemare secretă, se-ndreaptă spre vest. Călătoria lui e marcată de semne, din cer plouă cu peşti sau lipitori. Ultimul dintre şoferii de tir care-l iau la autostop, un tînăr numit Hoshino, se oferă să-l ajute pentru că-i aminteşte de bunicul său şi se va trezi implicat în cele mai ciudate întîmplări din viaţa lui. Odată ajunşi în Takamatsu, ţinta inconştientă a lui Nakata, Hoshino e agăţat pe stradă de un proxenet, nimeni altul decît Colonelul Sanders de pe emblema KFC, care-i oferă o femeie în schimbul unui serviciu. În felul acesta ajunge să descopere „piatra de intrare” pe care-o căuta Nakata, reuşind împreună să deschidă „poarta”. E poarta prin care v-a păşi doamna Saeki în cealaltă lume, prin care va trece de două ori şi Kafka, spre care se-ndreaptă şi groaznicul Johnnie Walker. Nakata moare înainte de-a apuca să o-nchidă, aşa că răspunderea-i va reveni lui Hoshino. Şirul transformărilor interioare suferite de-acesta se-ncheie cu o preluare simbolică a rolului lui Nakata, dezvăluită de puterea subită de-a comunica cu pisicile. Finalul cărţii pare să aducă totul înapoi în realitate, Kafka Tamura revine la Tokyo, hotărît să-şi reia şcoala – toate-ntîmplările cărţii pot fi interpretate ca expresia metaforică a luptei din sufletul unui adolescent înclinat spre visare, aflat în pragul maturităţii.                

            În Kafka pe malul mării, la fel ca-n toate romanele sale, Murakami vorbeşte despre viaţă şi moarte, iubire şi prietenie, realitate şi vis. N-o face într-un stil eseistic, nici univoc – metaforele sale înfloresc mereu în sute de sensuri noi. Nu oferă răspunsuri ci chestionează permanent, din cele mai neaşteptate unghiuri. Uneori lasă impresia că este el însuşi depăşit de „ideologia” cărţii, nu are aroganţa de-a înţelege totul, nici măcar în „lumea” pe care-o creează. Din cauza asta, scrierile lui sînt profund neliniştitoare. Te fac să dai faţă cu propriile fantasme, cu fricile şi nebuniile personale cuibărite-n cine ştie ce ungher al minţii. Nu e aici nici o dorinţă de-a şoca – Murakami e unul din puţinii scriitori capabili să-ţi ridice părul pe ceafă cu blîndeţe, supunîndu-te unui supliciu diafan. Iarăşi la fel ca-n toate celelalte cărţi ale sale, acţiunea din Kafka pe malul mării debutează în plin real, chiar banal cotidian, pentru a se deplasa apoi pe nesimţite înspre un limb ciudat, greu de definit – un fel de zonă de frontieră dintre realitate şi fantastic, între un „aici” al lumii noastre şi un „dincolo” nedefinit. Oricît s-ar afunda de adînc în fantastic, povestea îşi păstrează însă perfecta coerenţă interioară, neofensînd nicidecum logica cititorului – nimic nu este lăsat la voia-ntîmplării, fiecare fir este legat acolo unde trebuie în urzeala complicată a cărţii. Murakami nu e un scriitor „realist”, nici un autor de „literatură fantastică”, ci mai degrabă un maestru al graniţei dintre ele. Stilul său este perfect adaptat nevoilor acestei „zone” – un scris epurat de orice mataforă, adus la o simplitate desăvîrşită. Citindu-l pentru prima dată poţi avea impresia unei sărăcii de mijloace, perseverînd începi să-nţelegi necesitatea şi avantajele acestei scriituri – fiind perfect neutră trece neobservată, se autocamuflează şi, lipsindu-l pe cititor de repere stilistice, îl face să alunece fără putinţă de oprire în „filmul” cărţii – metaforele se nasc acolo, în interior, din imagini şi trăiri. Cuprins de frenezie arzi de nerăbdare să afli ce se-ntîmplă, lectura devine o adevărată cursă – după o anumită vîrstă şi-o seamă de lecturi, numai cărţile foarte bune te mai pot aduce la gradul ăsta de ingenuitate. Kafka pe malul mării e cu siguranţă una dintre ele.

            Deşi au mereu alte nume, naratorii din romanele lui Murakami par să fie ipostaze ale aceluiaşi personaj – după ce te-ai obişnuit cu vocea lui, cu felul în care vede lumea şi-şi duce viaţa, cu obsesiile şi tabieturile lui, îl recunoşti imediat. E un bărbat care-şi petrece mult timp acasă, scutit de obligaţiile unei slujbe convenţionale – are mult timp pentru el şi gîndurile lui, îi place să gătească, să facă treburi casnice, să meargă să-noate. Ascultă mereu muzică şi ştie extrem de multe despre aceasta. Iubirea e pentru el o chestiune care nu poate fi rezolvată de o căsnicie, care-l seduce mereu prin alte şi alte forme, aruncîndu-l în noi şi noi aventuri. E bîntuit de obsesia altor lumi. În adolescentul Kafka Tamura se pot ghici trasaturile care-l vor defini pe-acest adult: gravitatea şi sensibilitatea extremă, preferinţa pentru alternativele realităţii, viaţa ordonată prin ritualuri. Deşi e singurul lucru pe care nu-l face niciodată, scrisul pare să fie meseria care i s-ar potrivi cel mai bine naratorului lui Murakami. Destul cu insinuarile!