Am căpătat de ceva timp obiceiul ca la sfîrşitul fiecărui an să trag o linie şi să văd ce rămîne – o fac mai degrabă involuntar, în minte, fără să apelez la foaie şi creion. Dincolo de realizările personale sînt întotdeauna cîteva filme, cărţi şi albume de muzică care m-au marcat în mod special (binenţeles, sînt şi alte lucruri, cum ar fi meciurile de box sau partidele de pescuit ale anului). 2009 a fost un an ciudat (de parcă nu aşa ar fi toţi!), de alergătură, fără strop de tihnă. Un an cu puţine lecturi, vizionări şi audiţii, în care n-am mai simţit nevoia de-a scrie vreo cronică sau măcar de-a polemiza cu prietenii pe marginea unui film – tocmai de aceea un top sec, fără comentarii, e poate cel mai potrivit pentru a-l încununa. So, my personal winners for 2009 are:

CĂRŢI:

1. Julien Barnes – Nimicul de temut (2009)

2. Richard Yates – Revolutionary Road (2009)

3. Mohammed Hanif – Explozia întârziată a fructelor de mango ( 2009)

MUZICĂ:

1. Club Des Belugas – Swop (2008)

2. DJ Vadim - U Can’t Lurn Imaginashun (2009)

3. Shantel – Disko Partizani (2007)

FILME:

1. Corneliu Porumboiu – Poliţist, adjectiv (2009)

2. Sam Mendes – Revolutionary Road (2008)

3. Quentin Tarantino – Inglorious Basterds (2009)

Repetă încă o dată poezia, cu voce tare – fără greşeală. Între timp maică-sa-i întinde bine ştrampii, îi trage peste cap rochiţa cea nouă, cu volănaşe deasupra genunchilor, şi-i încheie nasturii de la spate, apoi baretele pantofilor de lac. La sfîrşit îi mai aranjează o dată şuviţa din frunte, prinsă cu o fundă roşie, şi-i cere un pupic – i-l aplică repede pe obraz şi-o ia la fugă, oprindu-se doar în sufragerie. Bradul e tot acolo şi-i dă ocol încet, privindu-l atentă – globul de la intrare n-a fost mutat din loc, nici ciucurii covorului n-au fost clintiţi, aşa că poate răsufla liniştită. Se lasă-n genunchi şi se strecoară înăuntru, apoi se-aşează turceşte. Globul-oglindă îi rotunjeşte caraghios faţa, arată de parc-ar sufla în ceva, cu obrajii umflaţi. Pe-aceeaşi crenguţă e prinsă cu clemă o lumînare, pe care-o poate aprinde cînd se face-ntuneric. În partea cealaltă, unde e cămara, a atîrnat una lîngă alta trei bomboane – sînt pline toate, nu doar ambalajele. Apleacă o creangă şi priveşte afară pe fereastră. Masa cea mare, mutată de dimineaţă lîngă calorifer, e-acum acoperită de o faţă albă cu dantelă pe margini. Chiar pe colţ, îngrămădite pe o tavă de metal, paharele reflectă lumina candelabrului scoţînd clinchete imperceptibile. În spatele lor sticlele stau aliniate ca nişte e soldaţi – capacele sînt coifurile şi etichetele scuturi cu blazon. Mai încolo cîteva platouri acoperite cu folie şi-o stivă de farfurii care, dac-ar fi mai înaltă, ar putea închipui un turn de cetate. Pe platoul înalt pregătit pentru tort a aterizat deocamdată elicopterul fratelui ei. Tocmai intră şi el în cameră, cu bărbia-n piept, smiorcăindu-se – din urmă tatăl încearcă să-l consoleze: „lasă, Răzvan, moşului o să-i placă şi dacă te-ncurci!”. N-are chef de el acum. Închide ochii şi scrutează un cîmp nesfîrşit de zăpadă peste care se bombează un cer plumburiu, greu – nu e sigură dacă vine pe pămînt sau prin aer. Rudolf poate zbura, asta o ştie oricine, dar poate uneori are chef să lase urme pe zăpadă. Un acord neaşteptat o face să tresară şi să deschidă ochii – aşezată pe taburetul din faţa pianinei, mama şi-a lăsat mîinile pe claviatură şi priveşte-n jur să vadă efectul. Tatăl reacţionează prompt, începe cu o voce-ngroşată „O brad Frumos, o brad frumos…”. Se-aude şi vocea înaltă a mamei, în timp ce degetele ei lovesc clapele – melodia asta nu-i una care să le facă să alerge. Se-ntoarce la bradul ei – răsuceşte un glob albastru şi-i dă drumul să se-nvîrtă, apoi rupe cîteva ace şi-ncepe să le fărmiţeze. Îl împinge cu piciorul pe Răzvan, care-ncearcă să vină lîngă ea, făcîndu-l să se smiorcăie din nou – vocea tatălui, care o ceartă, nu reprezintă o ameninţare. Îl urmăreşte cum toarnă-n două pahare şi apoi aşează unul în faţa mamei, pe pianină – ştie ce gust are băutura aceea de la ziua ei, cînd a golit paharele rămase pe masă în timp ce părinţii conduceau musafirii la poartă. Acum ar bea un sirop de zmeură cu apă minerală dar n-are chef să-şi părăsească adăpostul – o să rămînă acolo mai departe, pîndind.

Îşi aranjează fesul în faţa oglinzii – e-al dracului de mic, parcă i-ar fi crescut capul. Apoi trage-n toate direcţiile de barba confecţionată anul trecut dintr-un pachet de vată. I se-agaţă în proprii-i ţepi, pe care n-a mai apucat să-i dea jos cu toată alergătura – de dimineaţă la piaţă, apoi la ai lui după vin, de nu ştiu cîte ori la magazin… că nici asta nu ştie niciodată tot ce-i trebuie, mereu îşi mai aminteşte cîte ceva. Cu atîta agitaţie nici nu mai apuci să te bucuri de sărbătoare, bei seara două pahare şi te plezneşte somnul. I-e milă şi de ea, în bucătărie de azi dimineaţă, nici să facă baie n-a avut timp şi uite, deja-i întuneric. „Ai zis că eşti acolo la 5, dacă te mai coieşti mult n-ajungi nici la 7!” „Lasă-mă c-acum plec! Du-te tu şi spală-te pe cap că nu te uşti pînă mă-ntorc!” De vreo 20 de ani fiecre ştie exact ce-ar trebui să facă celălalt. „Las’ că-i bine!”, îşi zice cu jumătate de voce, aruncînd înc-o privire-n oglindă. Îşi ia de pe pat centura veche, cu cataramă masivă, şi se-ncinge peste surtucul roşu – tivul de vată îi atîrnă la revere şi manşete, dar acum n-are ce să-i mai facă. Iese din cameră şi se-aşază pe scaunul din hol, să se-ncalţe. Miroase-a sarmale şi damigeana cu vin de lîngă uşă îi face cu ochiul – dac-ar putea nu s-ar mai duce nicăieri. I-ar plăcea să stea numai ei, să mănînce-n bucătărie fără să mai facă deranj, apoi s-asculte nişte discuri cu colinde şi să bea cîteva pahare. După aia cine ştie, poate-i apucă cheful – nici nu-şi mai aminteste de cînd n-au făcut-o. Dar nu poate, a promis şi-l aşteaptă copiii ăia. „Du şi tu damigeana-n cămară că stă-n drum de azi dimineaţă! Mă-ntorc cu ăştia-ntr-o oră, vezi să fii gata!” O pupă pe fruntea transpirată şi-o ciupeşte de fund, apoi iese. Se zgribuleşte-n gerul de-afară, închide poarta şi-o ia pe lîngă gard în josul străzii. Măcar e zăpadă, totul pare curat şi scrîşnetul ghetelor îi aminteşte de alte vremuri. Se-nviorează cu fiecare pas, parcă-i vine din nou cheful – după ce termină cu-ăia micii se-ntoarce cu Marineştii, mănăncă nişte sarmale, beau un vin şi-apoi pornesc la colindat. „O tragem pînă dimineaţă şi-apoi mîine Doamne-ajută!”, îşi zice-n gînd. Alunecă de cîteva ori şi dă din braţe ca să-şi recapete echilibrul, înjurînd în gînd – „Ce becuri chioare, băga-i-aş în pizda mamii lor!”. După ce-ajunge la poalele dealului nu mai e mult, oricum s-a încălzit şi mişcarea-i face bine. Firma unui bar luminează anemic o bucată de trotuar – în timp ce se-apropie uşa se deschide, lăsînd să răbufnească un nor de fum şi gălăgia amestecată dinăuntru. Ies trei tineri care-ncearcă să cînte o melodie, unul alunecă şi se-agaţă de ceilalţi. „Ăşti-au început devreme”, se gîndeşte-n timp ce coboară de pe trotuar pentru a-i ocoli. „Ni mă moşu’! Unde meri, mă? Pentru noi n-ai nimic?”. Îşi continuă drumul fără să-ntoarcă capul dar, exact cum n-ar fi vrut, aude cîtiva paşi grăbiţi în urmă, apoi o mînă-i smuceşte umărul. „Tu n-auzi, mă, mînca-mi-ai pula?!” – are-o privire tulbure şi cuvintele-i duhnesc a alcool. N-apucă să răspundă, vede pumnul şi-n aceeaşi secundă nasul îi explodează-ntr-o arsură cumplită. În timp ce se prăbuşeşte o altă lovitură-l nimereşte în ureche, făcînd să-nceapă un şuierat urît, asurzitor. De la nivelul pavajului mai vede-un bocanc care se-nfige hotărît în surtucul lui.

Cu-o mînă se ţine de stîlpul porţii în timp ce cu cealaltă-şi presează coastele – se-aud paşi, apoi poarta se deschide. „Cam tîrziu, moş… Vai de mine, ce s-a-ntîmplat?” „Nimic. Am căzut.” – încearcă să zîmbească dar buzele nu-l ascultă, parcă i-au amorţit. Îl doare peste tot, urechea-i pulsează şi-l frige, nasul i s-a-nfundat cu sînge. Străbat împreună cei cîţiva metri de curte – în holul luminat îi aşteaptă Marineasca, gătită-ntr-o cămaşa albă cu guler de mătase, ca o lavalieră, şi-o fustă neagră cu pliuri. „Doamne Dumnezeule, Gelule, ce-ai păţit?!” „Lăsaţi-mă să stau jos şi vă zic!” Se contemplă-n oglinda de lîngă cuier – nu mai are fesul, din nas îi şiroieşte încă sîngele, urechea pare umflată şi ce-a mai rămas din barbă îi atîrnă-ntr-o parte, murdară de sînge şi noroi. „Băga-mi-aş pula!”, zice-ncet. Abia cînd se-ntoarce îi vede şi pe copii în pragul sufrageriei – în cîteva clipe emoţia li se preschimbă-n altceva, care se-ntinde pe faţa lor ca o umbră. Cel mic izbucneşte-n plîns şi maică-sa îl ia în braţe, aşezîndu-se cu el în faţa pianului „Cîntăm ceva? Haide să cîntăm ceva!”. Fetiţa se holbează încă la el, nemişcată – în ochii ei se cască-ncet un gol pe care habar n-are cu ce l-ar putea umple. O vede-ntorcîndu-se fără nici un cuvînt şi-ndreptîndu-se spre brad. „Of, Doamne!”, atîta mai poate zice în gînd. Intră-n bucătărie şi se lasă să cadă pe un scaun. „Ce s-a-ntîmplat?” „Nişte beţivani, la birt, tocmai ieşeau…” „Futu-le dumnezeii mamii lor… Te doare rău? Să-ţi aduc ceva?” „Lasă să-mi trag sufletul, apoi mă duc acasă”. „Şi copiii? Poeziile? Să le dai măcar cadourile, îţi aduc sacul!” „Lasă-mă-n pula mea, Radule! Mai bine dă-mi un pahar de apă, cred că am un smoc de vată-n gît!”

- Wassup, man?
- Salut! Te aşteptam.
- Sorry, nici nu mi-am dat seama c-am întîrziat. M-am întîlnit cu Radu pe drum şi s-a apucat să-mi povestească cum s-a despărţit de Vodo şi-a rămas fără job în aceeaşi săptămînă – nu puteam să-i zic că mi se rupe. Fiţi amabilă!… Bună! Un Becks şi… mai iei una?… două vă rog! Toată ziua am alergat, băga-mi-aş. Tu ce mai faci?
- Bine. M-am apucat iar de scris.
- Cool, mă bucur mult! Ştii că-s un mare fan. Chiar mă gîndeam într-o zi că n-am mai citit de mult ceva scris de tine. Ce-i, roman?
- Nu, nu, e un scenariu. Vreau să-l bag la un concurs de scurt metraje.
- Super tare!
- Mie ideea textului mi se pare bună, da’ vroiam să mai discut cu cineva. De-aia te-am sunat. Merci c-ai venit!
- No problem, man! Oricum nu ne văzusem de mult. Şi mă bucur dacă părerea mea te poate ajuta cu ceva…
- Mă ajută. Textul e încă o schiţă, aşa că o să-şi povestesc despre ce-i vorba. Mă interesează dacă ideea ţi se pare ok. Detaliile mai încolo.
- Bine man, bagă. Uite şi berile. Mulţumim. Cheers!
- Noroc! Ok… la-nceput totul e filmat de sus – camera coboară parcă din cer, se-apropie de pămînt. Sîntem deasupra deltei. M-am uitat pe Google Earth şi de la 3000 de metri unele porţiuni se văd ca preparatele alea de la microscop, nişte celule verzi mărginite de contururi negre. Sau ca mătasea broaştei pe un lac întunecat. Încă un plonjon şi totul se transformă, începi să-ţi dai seama că e o-mpletitură de canale şi insule acoperte de vegetaţie. Camera coboară în continuare, la un moment dat apare o casă, o pensiune construită pe malul unui canal – pe măsură ce ne apropiem de ea vedem că e-o clădire pătrată, cu acoperiş de stuf şi un balcon care se-ntinde pe două din laturile ei. De pe balconul ăsta se intră-n camere şi tot de-aici se poate coborî la terasa construită pe piloni deasupra canalului – o terasă mare, mărginită de balustradă, pe care sînt cîteva şezlonguri, o masă cu scaune de răchită, o umbrelă de soare şi un jacuzzi mare. Cîteva trepte duc şi mai jos, la un ponton mic de care sînt ancorate două bărci cu motor. Uite, am desenat totul. Ăsta-i balconul, terasa, pontonul…
- Tare! Chiar există o asemenea pensiune?
- Nu ştiu, eu n-am fost decît la Sfîntu Gheorghe şi acolo-s altfel. Dar am văzut una care-avea jacuzzi afară, pe o terasă podită cu lemn – arăta foarte bine. În fine, aşa mi-am închipuit eu locul. Importantă e camera care vine de sus pînă deasupra pensiunii şi planează la o-nălţime de la care se pot observa toate detaliile – terasa, jacuzziul, bărcile. Apoi fade to black, eventual genericul, încă nu ştiu. În scena următoare e deja seară. Sîntem pe terasa acelei pensiuni, luminată de lampioanele electrice de la colţurile balustradei – e o lumină galbenă, plăcută. Lîngă masa de răchită mai sînt două lămpi cu abajur de hîrtie chinezească. Pe masă pahare de toate felurile, o sticlă de whisky, o butelie de vin, apă minerală, o sticlă mare de Cola, un bol cu alune. Trei persoane stau în jur pe scaunele-fotolii. Un bărbat în jur de 45 de ani, cu chelie şi burtă, îmbrăcat cu o camaşă colorată, descheiată la toţi nasturii, un slip albastru şi nişte şlapi ordinari. Lanţ de aur cu cruce la gît, brăţară groasă, inele. Vorbeşte tare şi rîde-n hohote, zgomotos, dîndu-şi capul pe spate. Un cocalar bătrîn. Alături de el e nevastă-sa – 40 de ani, plinuţă, bronzată, păr blond, bijuterii de aur. Genul de femeie care-şi petrece ziua făcîndu-şi unghiile, citind reviste de scandal şi uitîndu-se la telenovele. Acum îşi asistă bărbatul şi se plictiseşte cumplit, chinuindu-se să bea un pahar de vin. Al treilea e un tînăr de 28-29 de ani – nu foarte înalt, lucrat la sală – genul care se-mbracă la Kenvelo şi se tunde la stilist. Tot un cocalar, da’ din generaţia care-a-nceput să facă facultate. Încearcă să-i ţină isonul grasului, care-i un interlop cunoscut într-un orăşel căcăcios de provincie – îl ascultă, mai zice şi el cîte ceva, rîde cu el. Se vede că s-au cunoscut aici, în Deltă. Grasul povesteşte despre anii buni de după revoluţie, cînd tăia şi spînzura prin oraş – tunuri, ţepe, bătăi, corecţii, maşini. De femei nu povesteşte, probabil din cauza neveste-sii. Tînărul intervine mai mult cu poveşti auzite, era prea mic în perioada aia. Oricum, lumea de care vorbeşte grasul nu-i e complet necunoscută. Ţi-i poţi închipui?
- Da, man, deja mă enervează. Glumesc, zi-i mai departe!
- Ok. Oamenii ăştia beau şi povestesc, e-o seară plăcută. La un moment dat apare şi prietena băiatului – are în jur de 21 de ani şi-arată bine. S-a aranjat din pură cochetărie pentru că n-au unde ieşi – poartă nişte pantaloni albi, un maieu portocaliu care-i scoate-n evidenţă sînii şi şi-a prins părul într-un coc simplu. E timidă, se vede că nu-i obişnuită cu genul ăsta de oameni. E împreună cu tînărul de cîteva luni şi a venit aici pentru că el insistase să-i arate locul în care-şi petrece 3-4 săptămîni pe an, cu prietenii. Doar în prima zi a mers cu el la pescuit, apoi a rămas la pensiune, s-a uitat la tv şi-a făcut plajă pe terasă, cu nevasta grasului. Toate astea ni le-nchipuim. Acum cei doi bărbaţi discută despre partidele de pescuit din zilele trecute – au fost pe ghioluri la ştiucă şi nu le-a mers rău, mai ales tînărului. Din discuţie se-nţelege că e ultima seară pe care-o petrec la pensiune – a doua zi, după pescuitul de dimineaăî, urmează să pornească spre case. Pe măsură ce se-mbată trec la familiarităţi – grasul-l numeşte pe tînăr „nepoate” şi-i promite că el o să-l cunune cu „frumoasa”, băiatul se prine-n joc şi-i zice „naşule”. Dacă sîntem atenţi surprindem de cîteva ori nişte priviri ciudate pe care grasul i le aruncă tînărului – furişate, oarecum îngrijorate. Cînd nevastă-sa se retrage nu insistă să mai stea. Poţi vedea scena?
- Da. Am senzaţia că-i un film cunoscut, că ştiu ce-o să se-ntîmple, da-n acelaşi timp mă intrigă. În orice caz, sînt curios să văd ce se-ntîmplă. Zi-i pînă la capăt! O secundă, îmi mai aduceţi şi mie una? Merci! Gata, dă-i bătaie.
- Urmează apogeul serii: grasul vine cu propunerea de-a se băga toţi în jacuzzi. Fetei nu-i surîde deloc ideea, dar prietenul ei s-a-mbătat şi vrea să-i facă pe plac „naşului” – e-o scenă destul de penibilă cu insistenţele celor doi bărbaţi. Pînă la urmă fata acceptă şi merge-n cameră să-şi ia costumul de baie. Cînd revine cei doi sînt deja în apă, cu paharele şi sticla de whisky la-ndemînă. E foarte jenată cînd trebuie să-şi scoată halatul de baie şi să intre-n apă – deşi o face foarte repede apucăm să vedem că are un corp superb. Scena e-n continuare penibilă – fata nu-şi găseşte locul, o supără faptul că prietenul ei a acceptat s-o expună aşa. Rezistă doar cîteva minute, apoi se scuză, iese şi se-ntoarce în cameră.. Încă nu văd foarte bine scena asta, trebuie să fie foarte tensionată… Oricum, după plecarea ei cei doi au un schimb de replici scîrboase, grasul îşi îndeamnă nepotul să n-o lase s-aştepte. Aşa se şi-ntîmplă, tînărul pleacă şi grasul rămîne singur în apă, cu paharul în mînă – camera se-apropie de faţa lui, pe care nu se citeşte nimic. Fade to. Următoarea scenă e dimineaţă, întuneric. Balconul luminat de becurile de deasupra fiecărei uşi. Tînărul iese din cameră încărcat cu echipamentul de pescuit, închide cu grijă uşa. Îl urmărim pînă la debarcader, unde barcagiul îl ajută să-ncarce totul. Schimbă cîteva cuvinte, aşteptînd s-apară şi grasul. Pînă la urmă urcă înapoi pe balcon şi bate la uşa lui. Durează vreo 30 de secunde pînă cînd uşa se deschide. Grasul e-n chiloţi, pare mahmur – se scuză că nu mai vine, nu se simte bine, a băut prea mult. Îl urmărim pe băiat, care se-ntoarce la ponton şi porneşte cu barcagiul pe canale. Un far luminează în faţa lor apa acoperită de ceaţă, copacii negrii care se-noadă deasupra canalelor. Ajung la un lac mărginit de stufăriş, ancorează şi-şi pregătesc sculele. Răsăritul, superb pe un lac în deltă, îi surprinde lansînd. Primele recuperări. Prima lovitură de ştiucă, urmată de replica băiatului „Am luat-o!”. Drill-ul, peştele adus încet spre barcă, minciogul pregătit. Aici tăiat la: dimineaţă, lumină, terasa pensiunii. Urmele chefului au dispărut. Grasul, îmbrăcat într-un halat de baie alb, stă într-un fotoliu de răchită şi-şi bea cafeaua. E singur şi priveşte-n gol, aceeaşi faţă inexpresivă. După ce soarbe ultima gură se ridică – îl urmărim pe balcon, nu merge spre camera lui, o ia pe latura cealaltă. Bate la uşa tinerilor, de mai multe ori, tot mai tare. Pînă la urmă fata-i deschide, ameţită încă de somn – e-n pantaloni scurţi şi-ntr-un tricou mulat. Grasul împinge uşa cu umărul şi intră-n cameră – în clipa-n care fata vrea să ţipe o prinde şi-i acoperă gura cu palma. Ochii ei s-au umplut de groază, se zbate să scape dar grasul o imobilizează. Îi şopteşte-n ureche să stea liniştită, să nu facă pe nebuna dacă nu vrea s-ajungă pe fundul canalului. Tot ce spune e oribil – ameninţă că-i taie şi pe ea şi pe prietenul ei şi-i dă la peşti. O împinge spre o ladă frigorifică, o-ntoarce cu spatele şi-o apleacă. De-aici o vedem din faţă – focus pe faţa ei, cu mîna plină de inele-a grasului astupîndu-i gura. El e-n plan secund, blurat – îi dă jos pantalonii continuînd s-o ameninţe. Ochii ei plini de groază, de oroare. Spasmul de durere în clipa-n care grasul intră în ea. Atrocitatea. Fade to black. Cîteva secunde ecranul rîmîne negru.
Următorul cadru e filmat total diferit, cu o cameră mobilă. Vedem prin ochii unui personaj, al fetei. Imaginea tremură în ritmul plînsului ei, pe care-l şi auzim. De văzut n-o s-o mai vedem, nu se va privi într-o oglindă. Din felul în care vedem fereastra răsturnată ne dăm seama că stă întinsă pe pat. Pînsul ei – lung, nesfîrşit, cutremurător. S-a-ntîmplat un rău ireparabil, nimic n-o să mai fie vreodată ca înainte. Îi e groază de tot ce va urma. E singură. Trebuie să simţim toate astea, ascultîndu-i plînsul, privind prin ochii ei. Nici un cuvînt. Fade to blac. Sfîrşit. Cam asta-i… Ce zici?
- Pfff… sînt şocat…, deşi mă aşteptam…
- Uite, încă ceva. Pentru mine esenţa filmului stă-n schimbarea de perspectivă – la-nceput e camera aia care coboară din cer deasupra locului; apoi totul privit neutru, din exterior, tot ce ştim despre personaje aflăm din gesturi şi dialog; la final intrăm într-un personaj – asta se-ntîmplă într-un moment brutal, în timpul unui viol. Într-un fel îi violăm intimitatea. Apoi vedem lumea prin ochii lui – îi trăim durerea, groaza din interior, ne-am transformat în el.
- Man, astea-s nişte detalii tehnice care probabil c-o să scape majorităţii. Pe care filmul ăsta o să-i umple de revoltă, de ură. Asta simt şi eu acum. Aş vrea să-l fi futut cineva pe gras. Barcagiul, oricine. Să simt durerea lui… Nu rîde!

Se ridică şi opreşte camera. Nici o grimasă de uşurare pe faţa bătrînului – e la fel de liniştit ca la-nceput, acelaşi zîmbet binevoitor, uşor amuzat. El în schimb se simte frînt. Şi furios – o enervare care crescuse inexplicabil în timpul discuţiei, provocîndu-i cîteva remarce tăioase. Contrar obiceiului nu-l mai invită în oraş – îi oferă doar o cafea, anticipînd refuzul, apoi începe să-şi adune lucrurile. Ştie că e nepoliticos, dar simte nevoia ciudată să-l jignească. Bătrînul îl priveşte cîteva clipe, apoi se ridică, îşi ia ziarul sportiv de pe măsuţă şi se-ndreaptă încet spre uşă. Face un efort să-şi recapete buna cuviinţă, să-i mulţumească pentru interviu şi să-l conducă pe culoar pînă la ieşire. În aerul plăcut al serii se linişteşte – un rîu lat de lumini colorate se scurge-ncet pe carosabil, bătrînul devine rapid un anonim pe care-o să-l înghită curînd şuvoiul trecătorilor. Caută o formulă de despărţire cînd acesta-i întinde mîna, mulţumindu-i scurt pentru invitaţie, după care se-ndepărtează. Priveşte o vreme-n urma lui – păşeşte fără grabă, relaxat, privind oamenii şi clădirile cu interesul unui turist.
Întors în birou se-aşează pe unul dintre fotolii şi-şi goleşte paharul cu apă privind în gol. După cîteva minute se ridică, scoase minidiscul din cameră, îl bagă într-o carcasă şi-apoi în servietă. Mai ia un dosar şi-o agendă şi aranjează restul hîrtiilor pe colţul mesei. Din prag mai priveşte o dată în urmă, verificînd totul, apoi stinge lumina şi iese. Portarul îl salută respectuos iar el îi aruncă un „serviciu uşor” înainte de-a urca în lift. BMW-ul negru, curat şi lucios, e singura maşină din parcare. În timp ce-şi aşează servieta pe bancheta din spate apelează un număr de pe mobil – îi spune soţiei c-a terminat mai repede şi vine direct acasă, întrebînd-o dacă trebuie să ia ceva de pe drum. Răspunsul, un vechi joc al lor, nu-l face să zîmbească ca de obicei. După ce-nchide scapă chiar o înjurătură – întîlnirea asta l-a dat peste cap ca pe un puşti de liceu. „Şi chiar nu-i cazul, se gîndeşte. Paştele mă-sii!”

La 40 de ani e redactor-şef al celei mai apreciate reviste glossy pentru bărbaţi – una-n care poţi citi texte excelente, nu doar reclame stupide, topuri ale femeilor sexy şi metode de-a-ţi mări bicepşii. Articolele lui, care dau de obicei şi coperta fiecărui număr, sînt despre bărbaţi de succes, care-au făcut performanţă într-un anumit domeniu: artişti, cineaşti, oameni de afaceri, jurnalişti, creatori de modă, sportivi, rareori politicieni. Deşi pornesc de la interviuri, textele sînt concepute ca nişte povestiri al căror stil cool a devenit o marcă personală – invitaţii devin personaje, la fel cum devine şi el un ins care-aduce cu Peter Marlowe, eroul adolescenţei sale detectivistice. Interviurile le face în biroul personal de la sediul revistei, înregistrînd discuţia cu o cameră digitală – revederea atentă a filmării îl ajută-ntotdeauna să surprindă mai bine personalitatea invitaţilor.
Auzise despre bătrîn pentru prima dată cu cîteva luni în urmă, de la un fost coleg de facultate cu care băuse cîteva pahare – i-l prezentase ca pe un veritabil Cassanova, un ins fermecător, inteligent şi discret pe care-l cunoscuse la un cocktail. Apoi întîmplător auzise numele lui pomenit de o colegă, o remarcă care-i stîrnise o uşoară invidie şi curiozitatea. Internetul îi furnizase prea puţine informaţii despre el – economist, fost manager general al unei companii destul de importante, în prezent acţionar şi membru al consiliului director. Dacă exista într-adevăr o latură de Don Juan a vieţii sale nu era de notorietate – nici un scandal, nici o informaţie. Necăsătorit. Hotărîse să stabilească o-ntîlnire în care să decidă dacă merită sau nu să-l invite.
Bătînul acceptase şi se-ntîlniseră la o cafenea din centru. Fusese de-ajuns o privire ca imaginea de moş libidinos pe care şi-o făcuse despre el să i se şteargă complet din minte – ştia că are-n jur de 60 de ani dar părea de 50, înalt, fără urmă de burtă, cu părul grizonat tuns extrem de scurt şi mustaţă pe oală prelungită într-un cioc lat. Trăsături pregnante, haine de un bun gust desăvîrşit – un bărbat într-adevăr frumos, bine conservat. Ceea ce-l impresionase însă cu adevărat fusese enorma lui vitalitate şi forţa pe care-o degaja – vorbea calm, oarecum tărăgănat, dar apăsat, privindu-l mereu în ochi cu o curiozitate nemascată. Discutaseră despre muzică, literatură, politică şi criza economică – bătrînul se mişca cu uşurinţă-n orice zonă, zîmbind subţire la orice nouă provocare, dînd-şi seama că e testat. Spre sfîrşitul întîlnirii reuşise s-atingă şi punctul fierbinte – aflînd că nu fusese niciodată căsătorit insistase.
- Am auzit multe despre dumneavoastră şi de fiecare dată vi se făcea o aură de mare
cuceritor…
Bătrînul zîmbise înclinîndu-şi capul, o confirmare nici modestă nici arogantă, iar el riscase plusînd:
- Aţi fi dispus să abordăm şi-acest aspect în interviu?
Timp de cîteva clipe bătrînul îl studiase atent, apoi zîmbise din nou, parcă amuzat.
- Am o vagă bănuială că e aspectul care vă interesează cel mai mult. Nu mă
deranjează să vorbim doar despre asta, dacă doriţi.
Încercase să protesteze, dar omul devenise brusc foarte ferm.
- Domnule Stanciu, vă cunosc revista, am citit deseori cu plăcere articolele
dumneavoastră. Ştiu că scrieţi doar despre oameni care excelează în ceva – femeile sînt singurul „domeniu” care m-ar face eligibil.
- N-aş vrea să vă simţiţi jignit.
- Singurul lucru care m-ar jigni ar fi ipocrizia. Nu mi-e ruşine cu ceea ce sînt, e o alegere personală. Departe de a mă simţi ofensat, invitaţia dumneavoastră mă onorează.

Parchează maşina-n faţa casei, coboară şi-şi ia servieta din spate. Urcă-ncet treptele tocite ale imobilului vechi şi se-opreşte în faţa unei uşi de pe palierul primului etaj. Îşi caută cheile, deschide şi intră într-un hol înalt, luminat de o lampă cu picior – strigă din reflex un salut şi vocea soţiei îi răspunde din living, peste sonorul televizorului. Se descalţă şi răcoarea gresiei îi transmite un fior de plăcere. Simte, ca de fiecare dată cînd intră în casă, o mică-ncîntare – mai mult decît un sentiment de confort, ceva ce pare-a fi propriu acelui spaţiu, respirabil doar în interiorul lui. E casa pe care şi-o dorise dintotdeauna, din copilărie – casa pe care-avusese norocul s-o găsească şi să şi-o permită, în care se simţise minunat din prima zi.
Soţia sa stă turceşte pe canapea, urmărind o emisiune de ştiri. Alături, într-un bol, au rămas cîteva boabe de popcorn neexplodate. Se-apleacă deasupra ei şi-o sărută, poate mai tandru decît de obicei – ea-i trece mîna prin păr, fără să-şi desprindă ochii de ecran.
- Ţi-e foame?
- Am mîncat în oraş. Cum a fost azi?
- Plicticos, nimic special. La tine?
- Ciudat, interviul. Aş vrea să-l revăd, poate scriu ceva. Să văd dacă merge.
- Ok!
Trece-n camera de alături închizînd uşa în urma sa, îşi aşează servieta pe birou şi porneşte laptopul. Între timp îşi scoate sacoul şi iese pe balcon – e un balcon mic şi rotund, pe colţul clădirii, care-l făcuse să se-ndrăgostească de apartament din clipa-n care-l văzuse. Rămîne-o vreme sprijinit de balustrada de ciment, inspirînd aerul plăcut al începutului de noapte. Întors în cameră scoate minidiscul din servietă şi-l bagă în laptop, îşi desface cravata şi-o atîrnă de spătarul scaunului, apoi se-aşează. Deschide filmul şi-opreşte pe primul cadru cu bătrînul, studiindu-i încă o dată hainele – purta un costum galben de stofă moale, uşoară, o cămaşă-n dungi zigzagate, albe şi-albastre, şi-o cravată incredibilă, tricotată, maro roşcat cu dungi orizontale galbene, tot zigzagate. Capătul lat era tăiat drept şi cu cîţiva centimetri mai scurt decît celălalt şi de sub reverele sacoului se vedeau bretelele – nu mulţi ar fi avut curajul unei asemenea ţinute. Porneşte din nou player-ul şi sare peste prima parte a discuţiei.

- Cum aşa, n-aţi fost niciodată îndrăgostit? N-aţi simţit niciodată că nu mai puteţi trăi fără să fiţi lîngă femeia iubită în fiecare secundă?
- Ba da, desigur! Eram foarte tînăr. Credeam atunci că iubirea e totul, singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Simţeam că vine de undeva… de sus, că are un sens profund, metafizic. Mă afectaseră toate poveştile citite. Cu timpul însă mi-a trecut, am căpătat asupra iubirii o perspectivă mult mai… pragmatică. Una nesuferită pentru majoritatea prietenilor mei.
Zîmbise la ultima remarcă dar el se abţinuse de la orice comentariu, forţîndu-l în felul acesta să continue.
- Am ajuns s-o văd ca un cumul de atracţii, nevoi satisfăcute şi dependenţă. La care se-adaugă de multe ori o doză considerabilă de frică – frică de singurătate, de proprii demoni, de alte lucruri. La momentul cînd am descoperit asta nu mă-mpăcam prea bine nici cu frica, nici cu dependenţa – încercam să-mi testez limitele, ultimele, şi-am ales să trăiesc singur. Vroiam să văd ce-mi lipseşte. Aşa am descoperit că singurătatea nu e nici pe departe grozăvia pe care sîntem învăţaţi s-o credem şi că, pentru anumiţi oameni, ea poate fi preţul libertăţii.
- Şi nu v-aţi îndoit niciodată? Nu v-aţi temut că viziunea asta, care v-a-ndemnat să alegeţi singurătatea, ar putea fi greşită? Majoritatea oamenilor cred că iubirea ţine de suflet, că trebuie să fie mai mult decît suma unor…
- Domnule Stanciu, nu mă preocupă ce „ar trebui” să fie iubirea pentru ca oamenii să se simtă împăcaţi. Aşa cum nu mă preocupă problema lui Dumnezeu şi nu-mi asum o credinţă doar pentru a-mi linişti o altă frică. Eu pot trăi cu gîndul că nu e absolut nimic „dincolo”, că tot ce avem e „aici”. Ba chiar convingerea asta a sporit enorm gustul fiecărui lucru pe care l-am făcut în viaţă.
- N-aş vrea să intrăm într-o dispută pe tema credinţei, remarc doar că viziunea dumneavoastră pune la-ndoială concepte fundamentale ca familia, căsnicia… Ce propune-n schimb?
- Libertatea. Trăirea în prezent. Curiozitatea, gustul pentru neprevăzut. Plăcerea.
- La ce fel de libertate vă referiţi?
- Mă tem că nu pot explica. Cred că fiecare simte într-un fel cînd îşi pierde libertatea, chiar dacă nu-ntotdeauna e pregătit s-o şi recunoască. Faceţi un sondaj printre oamenii căsătoriţi şi veţi vedea că majoritatea trăiesc un vag sentiment de… privare de libertate.
- Dar avantajele? Toate-acele lucruri care-apar cînd doi oameni aleg să-şi împartă viaţa: respectul, comunicarea, înţelegerea…
- E trist cînd e nevoie de ani de zile pentru a ajunge să respecţi un om. Cît priveşte comunicarea, mulţi dintre cei care pot spune „ştiu ce vrea înainte să deschidă gura” nu gustă neaparat lucrul ăsta. Înţelegerea e cu totul altceva – am văzut oameni care-au trăit împreună o viaţă fiind incapabili să-şi cunoască nevoile. Rămîn la părerea că altele sînt resorturile căsniciei – nevoia de previzibil, de siguranţă pînă la urmă. E normal să existe priorităţi şi, de la o anumită vîrstă mai ales, siguranţa şi expectabilul să prevaleze în faţa plăcerii şi surprizei.
- Nu şi-n cazul dumneavoastră.
- Nu!

Opreşte imaginea şi priveşte-atent chipul bătrînului – simte că iar se enervează, e ceva găunos în toată pălăvrăgeala asta. Şi-l calcă pe nervi tocmai siguranţa asta a oamenilor. Se ridică, deschide uşa şi trece spre bucătărie. Soţia sa s-antins pe canapea, cu capul sprijinit de-o pernă uraşă.
- E Rashomon pe Cultural. În congelator găseşti îngheţată.
- Aş bea un pahar de vin.
Scoate din frigider o sticlă de vin alb, începută, astupată cu un dop de metal.
- Îţi pun şi ţie?
- Nu, merci!
Ia un pahar şi sticla şi se-ntoarce, oprindu-se o clipă-n spatele canapelei. Pe ecran Toshiro Mifune să tăvăleşte pe jos, pradă unei crize de isterie. Fără să-şi întoarcă capul soţia-i spune:
- După film mă culc. Mîine am o zi tîmpită.
- Vin şi eu, nu cred să stau foarte mult.
Se-ntoarce-n cameră şi-nchide uşa. Se-aşează la birou şi-şi toarnă în pahar, apoi porneşte din nou player-ul.

- Am citit undeva o versiune răsturnată a mitului lui Don Juan – un tip incapabil să se decidă şi să-şi asume decizia. Cum vi se pare?
- Nu m-am considerat niciodată un Don Juan, dar înţeleg la ce vă referiţi. Vedeţi, am luptat şi eu toată viaţa pentru ideea de responsabilitate asumată – e însă o diferenţă de viziune asupra a ceea ce-nseamnă responsabilitatea. Probabil cel care-a scris asta se referea la ultima şi cea mai mare dintre ele, perpetuarea speciei.
- Şi nu e aşa?
- Reproducerea e un instinct care funcţionează oricum, căsnicia e doar o formă de a-l disciplina. Şi, desigur, marele ei „avantaj” e crearea acelui mediu de care are nevoie un copil. Personal cred că un copil poate creşte la fel de bine şi altfel – ceea ce face dificil lucrul ăsta e tocmai credinţa generală că e nevoie de o familie, presiunea enormă ce-apasă asupra celor ce nu au.
Face o pauză, apoi continuă.
- Am fost crescut şi educat de femei, le-am înţeles întotdeauna foarte bine. Şi-am fost întotdeauna atras de ele. În clipa în care mi-am descoperit sexualitatea am ştiut ce mă atrage, ce caut, ce-mi doresc. Cred că e ceva cu care te naşti, o vocaţie, la fel cum alţii au pentru pictură, muzică sau orice altceva. Mă bucur enorm că i-am dat şansa să se împlinească – cred că e lucrul pe care-l puteam face cel mai bine. Am ajuns să văd în sex gestul uman cel mai complex şi totodată cea mai înaltă trăire estetică. Mulţi vorbesc la fel despre creaţie, în artă – cred totuşi că e ceva fundamental diferit… În fine, din clipa-n care mi-am conştientizat „vocaţia”, această atracţie căreia cu greu mă puteam opune, am considerat mult mai „responsabil” să-mi asum singurătatea. Ideea adulterului, cu care multă lume se-mpacă uşor, mi se pare de un penibil absolut. Duce la minciună, la ascundere, la scindare. Cunosc mulţi bărbaţi care fac asta şi nici unul nu trăieşte o satisfacţie reală – plăcerea se-amestecă cu vinovăţia, cu teama de-a nu fi descoperit, cu regretul. E ceva ce vine din indecizie, din frica asumării unei condiţii, şi duce la suferinţă.

Pune din nou pe pauză, se ridică şi face cîţiva paşi prin cameră cu paharul în mînă. Curvarul bătrîn avea dreptate, Cu ani în urmă, cînd îşi înşelase soţia, se simţise mizerabil s-o mintă – apoi trăise săptămîni întregi cu senzaţia oribilă că ea ştie, i se părea că vede asta-n ochii ei. Decisese lucid să renunţe, mulţumindu-se cu viaţa sexuală monotonă şi lipsită de intensitate a căsniciei. Încercase-n schimb să pluseze pe-nţelegerea perfectă dintre el şi soţia lui, pe umorul care-i salva de cele mai multe ori din capcana plictiselii şi pe tandreţea caldă şi liniştită a serilor petrecute împreună. Rareori în concediu decorul unui hotel sau o plajă pustie le trezea simţurile amorţite. Se opreşte-n dreptul ferestrei, privind în noapte şi sorbind din pahar. E un om matur, care-a luat o decizie pe care şi-a asumat-o. Atunci de unde frustrarea care crescuse-n timpul interviului? De unde tulburarea şi întrebările stupide care-i apar în cap? De unde şi dorinţa asta de-a bea de unul singur, parcă în ură? În cele din urmă se-ntoarce în faţa calculatorului, aşează paharul pe masă şi porneşte imaginea.

- Ce fel de femei v-au stîrnit interesul?
- Din fericire n-am avut niciodată standarde legate de aspect sau personalitate – cred însă c-am fost atras întotdeauna de cele pe care le-am simţit vii. Deschise, libere, curioase. E absolut superb cînd în prezenţa ta o femeie timidă se deschide, înfloreşte, îşi capătă încrederea în propria-i frumuseţe şi putere de seducţie, cînd o femeie cuminte înnebuneşte sau cînd o femeie obişuită să domine se-mblînzeşte şi pentru o clipă lasă jos armele, dezvelindu-se vulnerabilă – înseamnă că le-ai cîştigat încredere şi pentru mine asta-a fost întotdeauna o imensă satisfacţie.
- Metode de seducţie?
- În prima fază actul seducţiei n-are nevoie de cuvinte. La un moment dat se-ajunge totuşi la ele, şi-atunci mulţi oameni sînt tentaţi să spună ceea ce cred că celălalt aşteaptă să audă. E un lucru pe care l-am evitat întotdeauna, am preferat ca cuvintele să simplifice, să limpezească – am spus de exemplu de fiecare dată că nu caut iubirea, cu atît mai puţin o relaţie. Că sînt, în schimb, un mare admirator al aventurii. Chiar dacă asta alungă jumătate din femei. Apropo, v-aţi gîndit vreodată de ce termenul de aventură are-o conotaţie atît de negativă cînd e vorba de bărbaţi şi femei? Desemnează ceva lipsit de substanţă, futil, condamnabil. PE cînd în orice alt domeniu eşti îndemnat mereu să nu ratezi marea aventură, să nu-ţi pierzi spiritul de aventură…
Îşi aminteşte că zîmbetul bătrînului îl călcase pe nervi.
- Ce-nţelegeţi mai exact printr-o aventură?
- Presupun că e o-ntîlnire între un bărbat şi o femeie care implică un anume risc. Ceea ce cred c-o deosebeşte esenţial de o relaţie e lipsa proiecţiilor de viitor, conştiinţa faptului că se-ntîmplă ceva, nu începe ceva. Cred că relaţiile, presupunînd o continuare, devin o permanentă aşteptare – stimulează imaginaţia, care-ncepe sa proiecteze „viitorul relaţiei”. În afară de faptul că mintea e în felul ăsta mereu cu un pas înainte, ratînd prezentul, se-ntîmplă ca realitatea să se-ncăpăţîneze să nu respecte scenariile, şi-atunci apare suferinţa. Mi se pare de-a dreptul masochist. Aventura în schimb e asemenea unei bule – un timp aparte, desprins de timpul norma, ceea ce e pentru credincioşi sărbătoarea. Profunzimea ei stă în intensitate –nu doar cea a trăirii sexuale, a întregii întîlniri: alerteţea creierului şi rapiditatea luării deciziilor, de cît de mult poţi dărui pe loc, fară siguranţa continuării. Satisfacţia cunoaşterii unui om, a încrederii în el, a abandonării în faţa lui – riscul pe care ţi-l asumi, bazîndu-te pe flerul tău în materie de oameni.
Avusese vag sentimentul că bătrînul îl ia peste picior şi asta-l făcuse să riposteze.
- Majorităţii oamenilor relaţiile pasagere, chiar dacă nu-nseamnă adulter, le lasă un gust amar, un sentiment de dezamăgire.
- Din cauza aşteptărilor. Se gîndesc că „trebuie să fie mai mult decît atît” şi majoritatea-nţeleg prin asta continuare, durată. Dacă aşteptările ar fi legate doar de momentul în sine, sentimentul de mulţumire ar avea mai multe şanse. Asta-nseamnă însă s-ajungi să-şi placă ceva tocmai pentru că mîine nu va mai fi, pentru că e acum, aici, fragil, unic. De exemplu simt o bucurie violentă de fiecare dată cînd conduc şi trec pe lîngă un lan de floarea soarelui – n-am oprit însă niciodată pentru a culege cîteva.
- Ce v-au oferit toate femeile pe care le-aţi cunoscut?
- În primul rînd plăcere, o imensă plăcere. Dorinţa cea mai puternică a timpurilor noastre, nu!? Ceva ce le-am oferit la rîndul meu, sporindu-mi în felul acesta propria plăcere. Repet, nu e vorba doar de sex – respectul cu care tratezi o femeie îi poate dubla plăcerea, iar ceea ce cred că o face cu adevărat fericită e senzaţia că, fie şi pentru o clipă, se află în centrul universului tău, că e tot ce contează. Senzaţia asta le-am oferit-o tuturor femeilor cu care-am fost. Spun senzaţie pentru că e ceva ce nu poate să dureze – doar punctual un om, un bărbat cel puţin, poate orbita în jurul altuia. Viaţa înseamnă mult mai mult, nu!?
Nu spusese nimic şi bătrînul continuase, încercînd parcă să nu-l jignească:
- Pînă la urmă contează mulţumirea, împăcarea noastră cu ceea ce sîntem şi am făcut. Sentimentul împlinirii.

Opreşte imaginea şi priveşte-ndelung chipul bătrînului. Apoi îşi toarnă restul de vin din sticlă şi iese pe balcon. Soarbe din pahar privind în lungul străzii la becurile galbene, înconjurate de halouri luminoase. E un cartier liniştit, în care lumea doarme la ora asta – gîndul că în curînd o să doarmă şi el devine dintr-o dată nesuferit.

Trecuseră aproape două luni de cînd nu-l văzusem pe frate-meu şi m-am bucurat cînd m-a chemat la o cafea, a doua zi după ce mă-ntorsesem acasă. Ne-am dat întîlnire în centru la McDonald’s şi m-am plimbat pînă acolo, admirînd ultimele lucrări de-nfrumuseţare ale oraşului. Era plăcut, poate prea cald pentru februarie dar mie-mi convenea, nu suport iarna şi frigul. Credeam c-o să fim singuri dar cînd a parcat maşina lîngă trotuar am văzut-o pe nepoată-mea tronînd în scăunelul montat pe bancheta din spate şi-alături de ea pe Victoria, care-l ţinea în braţe pe Luca – Victoria e soţia lui Alex, un prieten de-al nostru. Cumnată-mea nu mai iese din casă de cîteva luni.

Am mers la Chelsea, spuneau că e singurul loc în care se pot distra şi copiii. Ne-am aşezat la o masă mare din aripa pentru fumători şi-am început să dezbrac Popa – nu mai ţin minte cum s-a ales nepoată-mea cu numele ăsta, dar i se potriveşte de minune, ceva ce ţine de atitudine. I-am scos căciula şi fularul, apoi m-am chinuit o vreme cu nasturii cojocelului. Dedesubt avea cel puţin trei bluze una peste alta, pe care frate-meu a zis să i le las – frigul e una din obsesiile cumnată-mii, iar el nu vrea să-şi creeze probleme. Am comandat cafele, apă şi şuculeţ-uri unui chelner amabil, care le-a zîmbit complezent copiilor. Ei nu l-au băgat în seamă şi-au plecat ţinîndu-se de mînă să se joace “la canapele”, în zona pentru nefumători. După ce mi-am preparat cafeaua şi-am aprins o ţigară am încercat din răsputeri să leg o conversaţie – din cinci în cinci minute însă Victoria sau frate-meu se ridicau şi mergeau să verifice dacă totul e-n regulă, apoi îi comunicau şi celuilalt. de-asta nu-mi plac ieşirile cu copiii, toate discuţiile se-ntrerup brusc şi uită să mai fie reluate, ajungînd să se destrame. Ultima dată cînd s-a dus să vadă ce fac ăia micii, Victoria i-a găsit la toaletă încercînd să pornească robinetul cu senzor al unei chiuvete şi i-a adus înapoi la masă. Au stat liniştiţi cam două minute, cît au luat fiecare cîte-o gură de suc. Apoi pe Luca l-a apucat o criză de iubire şi, ca-ntotdeauna cînd se-ntîmplă lucrul ăsta, a-nceput să se trîntească în nepoată-mea şi s-o lovească, zîmbindu-i cu toţi dinţii pe care-i are. Deşi e mai mare şi-ar putea să-l pună uşor la pămînt, Popa se sperie de fiecare dată, se crispează şi priveşte-n gol, scoţînd nişte scîncete agasate. Degeaba-i repetă frate-meo că Luca o iubeşte, îndemnînd-o să-i dea un pupic – e ultimul lucru pe care l-ar face Popa în viaţa asta. Am ajutat-o să se urce pe scaunul de lîngă mine – şi-a luat sucul cu ambele mîini, a băgat paiul în gură şi-a stat aşa vreun minut, fără să soarbă, supraveghiind duşmanul peste masă.

Abia cînd a fost sigură că nu mai e nici un pericol s-a lăsat să alunece de pe scaun şi-a pornit singură în expediţie, bălăngănindu-şi braţele. E foarte amuzantă cînd încearcă s-o facă pe niznaiu, gesturile ei au ceva ce-mi aminteşte de Chaplin. În partea din spate a restaurantului mai e o sală care se deschide doar seara – acum lumina era stinsă şi Popa s-a oprit în prag, neîndrăznind să intre. Am mers după ea pentru a-l scuti pe frate-meu de un drum, dar nu vroia să se-ntoarcă la masă. Vedeam c-o atrage încăperea aia şi m-am gîndit că nu-i rău să se-obişnuiască cu întunericul, aşa c-am luat-o de mînă şi-am făcut cîţiva paşi înăuntru. După cîteva secunde am început să desluşim tablourile de pe pereţi şi mesele cu scaunele ridicate deasupra – am mers încet printre ele pînă-n fundul sălii, unde-am dat peste o banchetă capitonată întinsă pe toată lungimea peretelui. Popa s-a urcat de-a buşilea pe ea, apoi s-a ridicat în picioare şi s-a plimbat prudent dintr-un capăt în celălalt. I-a plăcut, nu mai vroia să coboare şi a-nceput să ţopăie ţinîndu-se de mîinile mele. N-am foarte multă răbdare cu copiii şi vroiam să-mi termin cafeaua, aşa că pînă la urmă am recurs la un truc ca s-o dau jos de-acolo fără scandal – i-am propus să facem avionul şi, înainte s-apuce să cîntărească, am prins-o de sub braţe şi-am ridicat-o în aer, executînd cu ea cîteva volte largi. Apoi am aşezat-o jos şi fără s-o las să se dezmeticească am început să sărim amîndoi ca iepuraşii, avînd grijă să nu se lovească cu capul de un colţ de masă. Nici nu şi-a dat seama cum am ajuns înapoi la masă. De cum m-am aşezat însă a-nceput să mă tragă de mînă, ignorîndu-l complet pe frate-meu care-i zicea să mă lase-n pace. Vroia înapoi şi-a trebuit să-i promit că mergem după ce fumez o ţigară – abia atunci s-a potolit, s-a urcat pe scaun şi a-nceput să soarbă prin pai, uitîndu-se la ţigara mea.

Urma să mai rămîn o zi în oraş şi l-am întrebat pe frate-meu dacă vrea să mergem la pescuit. Mi-a spus că nu poate pleca de-acasă fără scandal – detest s-aud genul ăsta de replică la un bărbat, mai ales dacă-şi mai dă şi ochii peste cap a neputinţă, dar am reuşit să-mi reprim orice comentariu. I-am privit doar cearcănele şi ridurile, ciudate pe faţa lui de copil, şi-am încercat să nu mi se facă milă de el. Îl luase-n braţe pe Luca şi-i dăduse cheia de la maşină să se joace, iar Victoria-i privea zîmbind – pentru prima dată mi-a trecut prin cap că ar putea fi ceva între ea şi frate-meu şi m-am întrebat cum ar reacţiona Alex la chestia asta. M-a trezit din gînduri Popa, care-a-nceput să mă tragă de mînă în clipa-n care-am strivit chiştocul în scrumieră. Îi promisesem aşa c-am lăsat-o să mă tragă după ea. De cum am ajuns în sala întunecată a cuprins-o o bucurie de nedescris – sărea într-una, s-a tîrît în patru labe dintr-un capăt în altul al canapelei, scotea mici chiote de satisfacţie. Cînd s-a mai liniştit s-a proţăpit în faţa mea şi m-a-ntrebat ce-i aia – îmi arăta un fel de pătrat făcut cu degetele ambelor mîini. I-am zis că-i o fereastră şi asta a-ncîntat-o la culme, a-ncercat chiar să-şi scoată capul prin ea dar nu-ncăpea. Am continuat să facem tot felul de forme şi să ne-ntrebăm cu ce seamănă – mă minunam că lucruri atît de simple o pot face fericită. La un moment dat s-a oprit brusc, m-a apucat de mînă şi mi-a şoptit la ureche: “Acum vine Ixi!”. Deşi ştiam despre cine vorbeşte am simţit un fior rece pe spinare – Ixi e-o nenorocită de jucărie de pluş cu care doarme de cînd s-a născut, un cal sau ren care-a ajuns cu timpul să arate ca o cîrpă de şters pe jos. I-am spus din reflex că Ixi e-acasă şi n-are cum să vină dacă nu-l aduce ea, dar mi-am dat seama că nu mă ascultă – începuse iar să se joace, fredonînd un soi de melodie. Nu părea speriată aşa că m-am liniştit şi eu şi-am întrebat-o în treacăt ce face Ixi. A arătat cu degetul un loc de pe canapea, fără să privească încolo, şi mi-a spus că stă acolo – tocmai o-ntrebase ce facem, ea-i spusese că facem forme, iar acum făcea şi el. Nu-mi convenea deloc situaţia, dar am reuşit să-mi reprim dorinţa de-a o scoate afară, la soare. M-am aşezat pe un scaun, încercînd să nu mă mai uit spre canapea, şi-am început s-o descos în legătură cu Ixi. Cel mai ciudat mi s-a părut că dimineaţa se trezeşte după Popa – aş fi pariat pe orice că e genul matinal.

Aşteptam să se termine, pentru asta venisem acasă cu două zile-n urmă – eram student la Cluj, visam c-am să devin scriitor, o revistă-mi publicase primul text. Ştiam că nu mai e nimic de făcut. Petrecusem ziua dinainte lîngă patul bunicii, văzînd-o cum se duce, seara plecasem să dorm acasă sigur că n-o mai prind în viaţă. Trăia însă cînd m-am întors, dimineaţa. Maică-mea stătuse lîngă ea toată noaptea, arăta răvăşită. La fel şi frate-meu. Noi eram tot ce mai rămînea din familie.

Am ajuns la 8, doctoriţa tocmai îi injectase morfina. A mai stat cîteva minute, apoi a plecat spunîndu-ne că nu mai e mult – părea mişcată, deşi o cunoştea pe bunica doar de un an, de cînd se mutase în casa lui Iszlai néni. Am condus-o pînă la poartă, era o zi frumoasă. Şi-a recăpătat stăpînirea, mi-a spus că nu mai poate face nimic, s-o chem doar pentru a constata decesul. I-am mulţumit şi m-am întors lîngă bunica.

Cu o zi-nainte mai deschidea încă ochii, o dată mi s-a părut că mă recunoaşte. Zîmbise. Acum pleoapele-i păreau lipite. În ultima săptămînă slăbise cumplit, dacă era să mă iau după faţa scofîlcită, cu gura surpată-năuntru şi ochii-afundaţi în orbite. Trupul ei era însă la fel de mare. Îl văzusem gol pentru prima dată-n viaţă cu doi ani în urmă, după operaţie, cînd o spălasem de cîteva ori cu un burete. Cu greu trecuse peste ruşinea asta. M-a uluit corpul acela uriaş, moale, cu pielea incredibil de albă şi fină – părea o statuie a fertilităţii, deşi născuse un singur copil. De dragul lui îşi revenise-atunci, acceptînd să mai trăiască o vreme. Nu ştia că va ajunge să-l îngroape – asta-i clătinase credinţa, o auzisem spunîndu-i preotului de la obraz că aşa ceva nu se face. Se referea la Dumnezeu.

M-am plimbat prin casă. De cîţiva ani nu mai era la fel, se rupsese ceva, o legătură invizibilă. Îmi luase ceva timp să-mi dau seama că bunica şi casa erau totuna. Mobilele vechi, hainele şi-aşterunturile din dulapuri, borcanele aliniate-n cămară, covata din baie, vasele din bucătărie, soba veche cu plită – trupul ei se prelungea-n toate obiectele, asta-nsemna de fapt „casnică”. Şi-atîta timp cît avusese putere, bunica-şi păstrase curat trupul ăsta mare. Acum era dezordine, murdărie chiar, vasele alandala, borcanele goale pline de praf, hainele-nvălmăşite. Singurul lucru care rămăsese neschimbat era mirosul din bufet, unde ţinea paharele şi cîteva poze cu noi. Un miros de cuişoare şi încă ceva, niciodată nu-mi dădusem seama ce – ceva vechi şi bine uns, cum erau cărţile de joc ungureşti pe care le păstra acolo. Am deschis vitrina şi-am inspirat puternic aroma aia, încercînd să mi-o întipăresc în creier. Ca la-mpărtăşanie, trup din trupul bunicii.

Pe la 9 a-nceput să horcăie – un sunet macabru, care te zgîria pe creier. Ne-am speriat. Frate-meo mai ales, nu putea suporta s-o vadă chinuindu-se. Se uita la ea şi repeta într-una „draga de ea”. Era înnebunit, crescuse acolo. Nici mama nu se putea opri din plîns – o iubea, o respectase toată viaţa, în ciuda divorţului şi-a tot căcatului de dup-aia. Pe mine mă obseda că se pierd toate poveştile pe care n-apucase să mi le spună – parcă mi-ar fi tăiat cineva rădăcinile.

Am ridicat un stor şi-am crăpat puţin geamul, să intre lumina şi mirosul perilor. Apoi am ieşit puţin în curte. M-am aşezat pe băncuţă, am aprins o ţigară. N-aveam stare. Am mers în grădină, m-am uitat o vreme la straturile goale. Am deschis portiţa, am trecut prin curtea părăsită a găinilor şi-am intrat în şopru. Un păianjen mare şi gras ţesuse-o pînză chiar la colţul uşii. Paradisul bunicului – rindele, ferăstraie, o menghină uriaşă de lemn, dălţi, ciocane. Cînd eram mic nu mă lăsa să intru acolo, ar fi fost în stare să-mi tăbăcească pielea dacă-i mişcam ceva din loc. Avea fixuri. Mi-am amintit dintr-o dată de crizele lui şi m-a pufnit rîsul. Rîdeam ca prostu în şopru, nu mă mai puteam opri. Bunica murea în casă. Pînă la urmă m-am întors.

Ultima oară-mi povestise de război, cînd trăiseră-n Ungaria. Trecuse frontul, ruşii se purtau mai rău ca nemţii. Bunicul era la lucru cînd au venit soldaţii şi-au adunat cîteva femei să le spele – nu altceva, doar să le spele izmenele. Probabil se şi distraseră. După cîteva ore, cînd s-a-ntors acasă, şi-a găsit bărbatul foc şi pară: „Unde-ai fost? Cu cine? Arată-mi!” Şi-a luat tesla cu el. Bunica l-a condus cîteva străzi mai încolo, la o casă-n podul căreia întinseseră hainele. Era şi un soldat, dar s-a ascuns după uşă, bunicu nu l-a zărit. Îşi pierduse minţile, a smuls sforile şi-a tăvălit albiturile-n praf, înjurînd de toţi dumnezeii. Apoi şi-a luat nevasta de-o aripă şi s-a-ntors acasă. Pe drum a dat nas în nas c-un ofiţer şi-a rugat o vecină să-i traducă că-l fute-n gură pe el şi tot neamul lui de căcănari, care nu-s în stare să-şi spele singuri izmenele. Nu se-ntîmplase nimic, poate femeia spusese altceva.

Nici nu mai ştiam de cînd începuse horcăiala. O oră, poate două – părea o veşnicie, parcă ne-ar fi sfredelit timpanele. De la o vreme mi se năzărise că sună de parc-ar face sex şi gîndul ăsta nu-mi mai dădea pace. Apoi brusc s-a oprit, un geamăt prelung şi gata, linişte. Frate-meu a strigat, s-a repezit spre ea hohotind. Am văzut că l-a auzit – cu un efort inuman de-acum s-a-ntors, pieptul i s-a umflat greu, scîrţîind. A-nceput iar horcăiala. Nu mai puteam suporta. Am ieşit din cameră, în bucătărie, dar se-auzea şi-acolo. Am intrat în baie şi-am închis uşa după mine.

M-am aşezat pe grătarul de la vană şi mi-am aprins o ţigară. Încă auzeam horcăitul. Luasem de pe bufet un pix şi un plic albastru, am început să scriu. Asta mi-a venit: „Moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemînd aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa că am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgîndu-se-n chiuvetă pînă cînd zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pîntecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pămîntul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurînd un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pămînt şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra…”

Am mai fumat o ţigară. Mă simţeam dintr-o dată liniştit, horcăitul nu mă mai deranja. Am pus plicul în buzunar şi m-am întors în cameră. M-am aşezat pe un scaun lîngă pat şi m-am uitat la ea pînă s-a terminat. Frate-meu s-a repezit iar dar l-am prins în braţe, i-am îngropat faţa în umărul meu şi i-am zis blînd „Las-o! Las-o să se ducă, n-o mai chinui!”. A izbucnit în plîns dar am reuşit să-l scot din cameră, am tras-o şi pe mama de braţ. Plîngeau amîndoi dar tot am mai auzit suspinul de uşurare al bunicii.

Apoi nu s-a mai auzit nimic din cameră, doar o turturea pe acoperişul cămării. Şi durerea noastră vie.

Protagonistul Cărţii tuturor intenţiilor e paznicul unui parc auto de la marginea unei autostrăzi spaniole. Trăieşte singur, într-o rulotă, şi intenţionează să scrie o carte, dacă se poate într-o singură noapte. O carte despre sinucigaşi – mai exact despre scriitori sinucigaşi. Diverse-ntîmplări îl deturnează din intenţia sa – o boală a cărei observare minuţioasă îi captează atenţia, apoi oportunitatea de a da o raită prin Andalucia la volanul unui Lexus. Timp de aproape trei luni conduce la-ntîmplare, petrecîndu-şi nopţile în moteluri. Cartea se scrie în minte, la volan, pentru ca-n timpul opririlor să refuze cu-ncăpăţînare să se lase pusă pe foaie. Ceva-ceva totuşi se forţează să scrie („Dacă dragoste nu se face cu de-a sila, ei bine, literatură tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.”). Cînd călătoria ia sfîrşit o întîmplare providenţială îl trimite în Portugalia, ca îngrijitor al unei case părăsite. Soseşte şi prietena sa. O vreme reuşeşte în sfîrşit să scrie, febril. Ultimul capitol îl surprinde în altă parte – o altă vilă, pe care-o împarte cu o femeie depresivă şi cei 14 cîini ai ei. La urmă fuge, lăsînd-o să se sinucidă. Scapă cu viaţă. Poate şi cu cartea terminată.

Ideea sinuciderii e cea care axează tematic romanul – personajul e o enciclopedie vie a celor care-au ales moartea, gîndurile sale ajung inevitabil la „ultimul gest” (în ciuda pasajelor aproape eseistice dedicate Sylviei Plath, Virginiei Woolf, lui Horacio Quiroga, Witold Gombrovicz, Ingeborg Bachmann şi altora, cartea rămîne fără-ndoială un roman). Unul a cărui valoare stă în scriitură. Paradoxal, pasajele cele mai valoroase nu sînt cele despre sinucidere ci restul, pasajele de legătură, „umplutura”. Asta mă-ndeamnă să cred că tema sinuciderii îl bîntuia pe Marin de multă vreme, persistentă ca o obsesie adolescentină şi la fel de imobilă. La momentul la care a scris cartea el crescuse foarte mult ca scriitor şi ţesătura în care-a încorporat vechea obsesie e mult mai bună – romanul lui lasă impresia unei bijuterii de o lucrătură superbă în care sînt montate nişte pietre false. Chiar şi ca idee, „sinuciderea” e mai slabă în carte decît „literatura”. Nu cred că scriitorii pomeniţi sînt aleşi la-ntîmplare din noianul de sinucigaşi ai breslei şi poate într-o oarecare măsură Cartea tuturor intenţiilor poate fi citită şi ca un canon estetic al autorului, un elogiu adus maeştrilor: Beckett îi place atît de mult încît îl pomeneşte deşi s-a-ncăpăţînat să trăiască pînă la capăt; Decalogul perfectului povestitor al lui Quiroga, reprodus în întregime, e o lecţie superbă de literatură şi nu de moarte (în termenii acestui decalog, cred că tocmai sinuciderea e zgura din romanul lui Marin).

Am mai spus deja că valoarea cărţii o văd în scriitură – are ritm, tăietură precisă a frazei, nerv. Vocea e matură şi puternică, stilul definit. Sensibilitatea care-o animă pare-a fi aceea a unui om cu nervii dezveliţi, care percepe totul amplificat de sute de ori şi se-ntoarce mereu, într-un gest de apărare, spre interior. Ceea ce te-aştepţi la un moment dat să fie un „road story” e cu totul altceva, o călătorie interioară proiectată pe fundalul blurat al Andaluciei. Textualismul prezent din start nu e un pur artificiu formal ci slujeşte sensului cărţii, e subtil şi bine dozat. La fel parantezele care se deschid în text, care-l cresc fără a lăsa nici o clipă senzaţia de divagaţie (povestea tatălui, amintirile cu Iris, istoria stiloului etc.). Iată unul din multele pasaje care pot proba rafinamentul stilistic al autorului, puterea lui de-a atinge o multitudine de registre diferite (aici un aer subtil de realism magic): „Din îmbelşugatul negoţ al lui Rafael Ayuso Escobar nu mai rămăseseră decît luminile, ca nişte oribitoare dovezi ale decăderii. Cinci reflectoare şi nenumărate tuburi de neon luminaseră îmbătător autoturismele puse în vînzare, birourile şi rulota, dar acum lumina grea nu mai scotea în evidenţă strălucirea şi bunăstarea, ci cîteva hîrburi şi ce se mai nimerea: un vas pentru apa cîinilor, şuruburi şi chei, roţi, pete de ulei şi arareori un pahar din care băusem cafea şi-l uitasem în praf. Nouă ani prelatele colorate sub care se aliniau automobilele rezistaseră soarelui, vîntului şi ploii, dar cînd au cedat au făcut-o de o manieră impresionantă. Vîntul le-a sfîrtecat pe rînd, transformîndu-le în bucăţi lipsite de utilitate. Dezolarea locului în care mă aflam punea stăpînire peste mine. Viaţa mea semăna tot mai mult cu a tatălui meu. Ani întregi el păzise silozuri, depozite, ani întregi făcuse planuri pentru mine şi fraţii mei, ani întregi a băut de a stins. Era plin de intenţii. El ar fi fost mai nimerit să scrie o carte a tuturor intenţiilor.”

Debutul în proză al lui Marin Mălaicu-Hondrari e, fără-ndoială, o mare reuşită. Una care sper însă să nu-i fi epuizat toate intenţiile legate de literatură.